Alegeri prezidențiale: să ne așezăm cu toții

Pentru majoritatea populației, nu există absolut nicio miză în cine va fi președinte în următorii cinci ani.

Îmi amintesc că eram un copil când am început să înțeleg ceva din primele alegeri prezidențiale. În 2000, Vadim Tudor și Ion Iliescu au intrat în turul doi al alegerilor pentru șeful statului și a existat o teamă reală în familia mea cu privire la ce s-ar întâmpla dacă Tudor va deveni președinte - având în vedere că a făcut și declarații că va trage unguri pe stadioane. . Amintirea războiului sud-slav nu era atât de departe încât o asemenea declarație nu ar fi alarmat poporul. Evenimentele de la Târgu Mureș nu erau atât de departe, iar noi eram o familie post-proletară în județul Mureș, nu știam nimic despre limitele puterilor prezidențiale.

Retrospectiv, mi s-a părut întotdeauna îngrozitor că jumătate din țară ar fi votat pentru un prost cu gura mare, primul campion al populismului anticorupție, care uneori mă face să mă gândesc când aud o voce național-liberală mai puternică.

Nu cred că vreun vot maghiar i-a mișcat pe ungurii transilvăneni mai mult ca niciodată și nimic nu poate face altceva decât teama.

Astăzi, însă, nu există frică:

De la președintele Emil Constantinescu, el nu a mai avut un singur coleg care să fi fost cu adevărat deschis față de minorități și nu și-a asigurat drepturile minorităților sub presiunea presiunii/așteptărilor internaționale, când avea foarte multă nevoie.

Alegerile de astăzi din 24 noiembrie nu au mize în acest sens. Nu se poate aștepta ca niciunul dintre candidați să facă ceva substanțial pentru minorități. Ambii candidați au avut probleme serioase cu comunitatea maghiară din Transilvania - gândiți-vă la indiferența lui Dâncilă față de Újvölgy sau la acțiunile lui Johannis legate de codul administrativ, de exemplu. Orice s-ar întâmpla, atunci minoritățile nu vor găsi un aliat în Palatul Cotroceni, următorii cinci ani vor fi sigilați în acest sens.

Cu toate acestea, nu numai maghiarii nu sunt reprezentați acolo, ci și majoritatea populației țării. Într-o țară de inegalitate socială, niciunul dintre candidați nu a considerat important să includă în campanie cum să acționeze pentru a acoperi decalajele dintre straturile sociale și nu au abordat cu adevărat rezultatul acestei lacune, adică câte milioane de compatrioți emigranți ar să fie ademenit acasă. Răspunsul la această întrebare este de obicei că este nevoie de prosperitate, dar atunci când vor să facă ceva în legătură cu extinderea economiei, iau măsuri care să servească interesele companiilor multinaționale.

Dacă ne uităm la cele două mari petreceri,

programul sau măsurile PNL și PSD, devine clar că orice recuperare socială nu este deloc importantă pentru politicienii fostului; PSD-urile par să facă, dar nu au planuri, pe lângă creșterea oarecum și oarecum a pensiilor și a salariilor. Cu privire la acest așa-numit drept este mereu revoltat, spunând că va exista un deficit mare al trezoreriei statului. Toată lumea este de acord că avem nevoie de infrastructură, pentru că altfel marile companii nu vor veni aici, dar dacă vin aici și își fac treaba, asta nu înseamnă că primesc salarii echitabile deloc - deci emigrarea continuă la fel.

Deci niciuna dintre părți nu are o viziune, iar bătăliile între ele au epuizat destul de mult părțile. Cea mai mare omisiune a ambelor părți în ultimul mandat parlamentar a fost că, în timp ce încercau să transforme legile justiției în propria lor imagine, sute de mii/milioane au pus în mișcare. PSD a făcut ceva în schimbul acestui proces: salariile funcționarilor publici, medicilor și educatorilor au crescut semnificativ. Desigur, marea întrebare este care va fi impactul pe termen lung (economic) al acestui lucru, dar este un fapt că ceva a trebuit să înceapă cu situația rușinoasă.

Între timp, din ultimii cinci ani de șef al statului Johannis, în afară de noțiunea de „societate curată” fără corupție, cu greu îmi amintesc vreo declarație în care nu s-a ocupat de PSD. PSD și PNL au devenit ca yin și yang, susținute de contrariile lor. Acest ciclu ar fi putut fi rupt dacă un alt candidat (adică nu Dăncilă) ar fi fost inclus în turul doi al alegerilor prezidențiale, cel puțin Johannis ar fi avut o temă diferită.

Pentru România vacantă

arderea are nevoie de un plan la scară largă, de o viziune. În schimb, partidele se demonizează reciproc și pe alegătorii reciproci (dacă cineva votează pentru PSD, se râde de ei, se înfăptuiește ca proști, inculti; dacă cineva votează pentru PNL, ei sunt slujitorul „statului profund”, trădător). Puteți întâlni, de asemenea, cazuri instructive în presa de dreapta. În ciuda faptului că Dăncilă a spus lucruri bune-rele, dar cu siguranță discutabile, presa adversarului este deseori dispusă să ia doar trei dolari dintr-un discurs de o jumătate de oră. PSD este ceea ce este (corupt, meschin, provincial), dar pentru multe milioane de oameni este încă speranța lor, pentru cei pentru care existența a o sută de lei pe lună plus este vitală. Sunt atât de recunoscători încât nu sunt supărați nici pe ei, pentru că nu este în mintea partidului să-i scoată din sărăcie profundă.

Țara este în pericol în multe privințe: pe lângă depopulare, nu există pregătire pentru schimbările climatice. O mare parte din acestea din urmă nu este menționată de niciunul dintre candidații prezidențiali rămași pentru a fi demni de menționat în campanie - în timp ce pădurile scad ca și cum nu ar fi mâine, noi suntem țara cu cel mai puțin selectiv colectare a deșeurilor și, oricum, ocupăm ultimul loc în UE în toate statisticile de mediu. plin de gunoi peste tot etc.

Din cele de mai sus rezultă că nici tinerii cu spirit progresist nu vor avea nici șef de stat. Cine câștigă duminică (să-i dăm șansa matematică și lui Dăncilă aici) va fi liderul simbolic al unui singur segment al țării. Pentru cei care încă mai cred că lupta împotriva corupției este independentă de orice și poate fi câștigată, iar dacă vom câștiga, totul va fi bine. Cei care cred în „meritocrație” și care cred că există o mulțime de șanse egale, pentru că oricine nu reușește să candideze, își poate face propriile.

Acești cetățeni/alegători,

majoritatea (și sunt obligat să mă înscriu printre ei) nu a fost niciodată reprezentată de nimeni în politica românească în ultimii sute de ani. Poate că chiar regimul timpuriu Ceaușescu i-a ajutat cel mai mult și nu este de mirare că cincizeci și două la sută din societatea românească tânjește înainte de 1989.

Chiar acum, chestia este că avem o mulțime de partide de dreapta care se luptă pentru alegătorii celuilalt. Desigur, putem include și PSD în această categorie cu politicile sale operate sub influența clericală și naționalismul său strălucitor în mod constant. Cu toate acestea, majoritatea electoratului nu ar putea fi reprezentată decât de un partid progresist de stânga. Ceea ce nu este. Adică, există doar, dar în ultimele două alegeri nu a reușit să adune recomandările necesare pentru a începe.

Așadar, să ne așezăm cu toții: ne așteaptă un mandat prezidențial de cinci ani fără miză. Dacă PSD ar suferi o înfrângere copleșitoare (nu contează acum, ar fi la următoarele alegeri parlamentare), atunci în cele din urmă toate partidele de dreapta ar trebui să o demonstreze. Dar, din punctul de vedere al șefului statului, următorii cinci ani vor fi ca o pauză uriașă între cele două cuvinte ale lui Johannis. Întrebarea este, când se va termina, va mai fi cineva treaz în țară.