Scrisori de frate

Limba noastră maternă și cu aceasta apartenența noastră la națiunea maghiară este un dar de la Dumnezeu pentru noi. Cu o sută de ani în urmă, puteri mari și mici care au rupt pe nedrept Ungaria istorică sfâșiată. Biserica unitară maghiară a trăit și ea în paragină timp de mai multe decenii, dar în 2012 a fost reparată. Recomandăm scrisorile deschise ale pastorilor parohiilor surori maghiare și transilvănene pentru a atenua dolul din Trianon și pentru a ne consolida conștiința de sine națională și religioasă.

Dragi frați unitarieni din Pestszentlőrinc!

Îmi încep scrisoarea cu o amintire personală. Bunicul meu, regretatul András Lázár, s-a născut în 1910. I s-a eliberat un certificat de naștere maghiar, pentru că la vremea respectivă, deși lava arzătoare a lumii atotcuprinzătoare, el și cei dragi nu s-au gândit prea mult la asta în inima Erdővidék. Astăzi avea 110 ani. A părăsit rândurile celor vii acum 9 ani, nu-și putea permite să fie din nou maghiar pe hârtie. El era încă în viață când eu și familia mea am primit cetățenia maghiară prin certificatul său de naștere. Când i-am spus despre asta, ca răspuns, el mi-a spus cum au fugit, ascunzându-se acasă în cercul magic al războiului: cum au trebuit să treacă granița la granița șeicului ca o ascunzătoare pentru a scăpa de mânia armata de represalii. Pe ramura mamei, străbunicul meu, Zsigmond Máthé, un popular insurgenț - așa cum se numește el într-o fotografie militară a lui - a venit acasă din captivitate ca un cerșetor, sfâșiat, confiscat, îmbrăcat în cârpe, desculț, bătut de nerecunoscut . Câțiva ani, a consumat viața cruzimii de război.

La fel ca străbunicul meu, seria „tratatelor de pace” ne-a lăsat un cerșetor, sfâșiat, pierdut, zdrențuit, desculț, țară bătută, unguri și oameni de peste graniță care vor să trăiască și astăzi. Unde este granița? Eu, care scriu această scrisoare de aici în Transilvania, sunt la granița de aici. Sunteți maghiari peste graniță atunci? Unde este granița? Cerul este limita!

A fost o experiență specială pentru noi să organizăm ambele întâlniri pentru a vizita congregația celuilalt. Nu numai că sacrificiul frățesc al întâlnirii, cunoștința, amintirile comune aniversare, îmbunătățirea și întreținerea bisericilor noastre au fost remarcabile, dar experiența găsirii cuvântului, nu am avut nevoie de un interpret, ne-am înțeles. Ne-am putut simți reciproc când navigați pe Dunăre în fața Parlamentului, când istoria Castelului Buda de la Gyimesbükk la Rijeka, de la Bratislava la Kassa, de la Beregszás la Lacul Killer a strălucit aerul, spre calea armatelor. Când am încapsulat istoria parohiei Korond, veche de 450 de ani, granițele mortalității umane s-au dezintegrat, am putut simți că nu suntem aici și dincolo, existăm, dar putem fi unguri care se hrănesc cu aceeași rădăcină .

Fructul comun al întâlnirii sufletului îl constituie cele patru secole și jumătate de credință unitariană. Această credință trăiește în noi. Unitatea noastră determină deciziile noastre, punctele noastre de vedere asupra lumii. Simțim în curajul nostru răbdarea care nu cunoaște limite în materia credinței. Se bazează pe o reverență umană care acceptă alteritatea, valorile unice ale omului, capabil să forjeze și să lustruiască împreună pe Dumnezeu, om și această lume creată. Credința noastră ne conduce către un Creator care iubește, care are grijă de noi, care plantează posibilitatea schimbării în sufletele omenești, care, cu aleșii Săi, ne recreează patria, mărginită de sângele strămoșilor noștri, strămoșilor noștri. Nu noi, ci Dumnezeul nostru este cel care deține Bazinul Carpaților. Să avem o credință tot mai puternică pentru a-i încredința lui Dumnezeu posibilitatea învierii patriei maghiare. Credem acest lucru, cu crezul maghiar formulat acum 100 de ani:

Cred într-un Dumnezeu,/cred într-o patrie,/cred în învierea Ungariei.

Credem că dacă Dumnezeu este cu noi, nimeni nu este împotriva noastră, noi putem fi doar limita cerului înstelat.