Cântece și poezii pentru ziua morților

Dezső Kosztolányi: Sunt morți
(detaliu)
Erau oameni.
Dacă nu, există. Minuni.
Să nu fac nimic, să nu vreau nimic,
continuă să acționezi.
Opriri misterioase între alergători.
Apele întunecate și adânci sunt tăcute, lente
plase.
Poze,
s-au uitat și pentru totdeauna
Sunt draguti.

György Faludy: Ziua morților
(detaliu)
Am trecut cu vederea cu mult timp în urmă, ca în rândurile mari
cortegiul a început spre cimitir,
cu asteri, lacrimi, sac,
să vorbească cu morții.
Unii au luat cu ei un scaun mic,
cealaltă pică sau copil mic,
- ale mele s-au dezintegrat în lume -
acum îi privesc și disper.

Sándor Weöres:
Propria noastră moarte nu doare niciodată așa,
ca moartea altora.
Oh, îți este ușor,
poți face față mormântului fără mine, dar
Pot trăi, fără tine, viața?

István Csukás: Doamne, ia-o pe mama mea în genunchi

Doamne, pune-o pe mama în genunchi,
sună ușor pentru că ești foarte obosit,
care ți-a dat viață, dă-i un vis acum,
și așa cum ai promis, vei sta,
căci a crezut mereu și nu s-a îndoit niciodată,
își șopti numele în gură.
Nu pot să înțeleg că nu mai există,
iar perla ochiului meu să privesc în neant,
unde lumina merge numai prin spargere:
uită-te în groapa adâncă,
încercați să respirați oxigen, plămâni de frunziș!
Nici măcar nu răspunzi, diseci cu un bisturiu de vierme,
pe care le pui laolaltă odată cu răbdare infinită,
doar os, doar praf care a fost cândva uman,
căci nu este doar Voi Toți: sau Deficiența,
vă operați în această ambulanță subterană.
Ce înghiți în cele din urmă, îl cerne prin pădure
de la nimic la nimic la lumea existentă,
mama și copilul, cei vii morți,
și pentru că l-ai creat, nu poți blestema,
nu poate decât să plângă sau să te roage să-i dai pace,
nu știm cum a început, dar știm finalul;
Nu blestem, ascultă rugăciunea mea:
Doamne, pune-o pe mama pe genunchi.

Să ne amintim împreună!

Dacă credeți că am ratat o poezie sau o melodie care vă este dragă inimii, vă rugăm să o trimiteți ca un comentariu!