Oligoelemente

Organismul viu, fie el vegetal, animal sau uman, este format din patru elemente principale (oxigen, azot, hidrogen, carbon), un număr de oligoelemente și ultra-oligoelemente. Elementele principale reprezintă 95% din corp, oligoelementele până la 4% și ultraelementele până la 1%.

Toată lumea urmărește asta acum!

Ferește-te de nuci, ar putea fi rău pentru el!

Coronavirus: acest medicament nou vă poate salva de la spital, va fi disponibil și acasă

Elementele principale alcătuiesc corpul, oligoelementele cu greu participă la structură, sarcina lor este mai mult de a regla funcțiile vieții. Printre ultra-oligoelemente, se crede că multe apar în organism la întâmplare, se poate presupune adesea că sunt detectate din cauza poluării mediului, funcția lor posibilă fiind în esență neclară.

Oligoelemente și rolul lor în organism Calciu

Calciul este cel mai abundent oligoelement din organism. Oligoelementele se disting prin implicarea lor în structura anumitor țesuturi (în principal oase). Are roluri importante în conducerea nervilor și a mușchilor, în interacțiunea dintre nervi și mușchi. Cantitatea din interiorul celulei determină în cele din urmă tonusul mușchilor, respectiv. forța contracției.

Asimilarea calciului în celule și oase este reglementată de vitamina D, hormonul paratiroidian produs în glanda paratiroidă și calcitonina produsă în glandele endocrine ale pancreasului.

În absența acesteia, rinita cu tulburări scheletice severe apare la copii, osteomalacie sau osteoporoză la adulți. Nivelurile scăzute de calciu din sânge provoacă convulsii de tip epileptic (tetanie). Cu toate acestea, de cele mai multe ori întâlnim Tetania în timpul stresului puternic și al șocului mental. Acest lucru se explică prin mișcările de respirație mai puternice, respirația puternică a pH-ului din sânge ui. îl împinge într-o direcție alcalină, ceea ce mărește cantitatea de calciu legată de proteina din sânge și reduce nivelul de calciu „liber” disponibil pentru celule. Nivelurile anormale ridicate din sânge pot duce la calcificarea organelor (de exemplu, mușchiul inimii, rinichii). Această ultimă afecțiune este cel mai frecvent așteptată în cazul supradozajului cu vitamina D. Necesarul zilnic de calciu al unui adult este de aproximativ 1000 mg, în timpul sarcinii, copilăriei și la vârstnici, cca. Cu 50% mai mare.

Magneziul este un „anticorp” natural (antagonist) al calciului din celulă. O creștere a cantității din celulă are ca rezultat relaxarea musculară, pierderea reflexului și insuficiența respiratorie. Aportul zilnic recomandat variază între 160 și 680 mg.

Cel mai important rol al fierului este în formarea colorantului celulelor roșii din sânge, hemoglobina, în legarea de oxigen a globulelor roșii din sânge. În plus, joacă un rol important în sinteza neurotransmițătorilor cerebrali (neurotransmițători) și în structura și funcția enzimelor în respirația celulară. Absorbția și funcția sa depind în mare măsură de aportul de vitamina C al organismului. În absența sa, există anemie cu celule mici, slăbirea generală a corpului, iar la copil, pierderea IQ nu poate fi corectată prin înlocuirea ulterioară a fierului.

Fierul care circulă liber în sânge prezintă un pericol oxidativ grav pentru organism, prin urmare absorbția, depozitarea acestuia în ficat, splină, măduvă osoasă, mușchi este reglementată de feritină, iar transportul său în sânge este reglementat de o enzimă numită transferină. În absența acestor enzime, se dezvoltă o boală (hemocromatoză) cu decolorare metalică a pielii, insuficiență cardiacă și ciroză hepatică. Necesarul zilnic de fier este de cca. 1 mg, la femei din cauza pierderii lunare de fier în timpul sângerării aprox. 2 mg.

Fosforul este important în reglarea metabolismului calciului și este o componentă esențială a substanței ereditare (ADN) și a acizilor nucleici care reglează sinteza proteinelor. Face parte din mai multe enzime vitale, fără de care viața nu ar fi fost posibilă. Deficiențele nutriționale ale fosforului nu apar în practică. Nivelurile scăzute din sânge pot fi asociate cu tulburări ale metabolismului calciului osos și tulburări genetice rare (de exemplu, diabetul cu fosfat).

Cel mai important rol al sulfului este de a asigura structura spațială a proteinelor (prin formarea așa-numitelor punți disulfurice). Aproape că nu există proteine în organism care să nu conțină sulf. Prin urmare, nici o dietă fără sulf nu are loc, așa că, în practică, nu trebuie să ținem cont de starea deficitului de sulf.

Rolul cuprului în legătura cu fierul, funcția sa cea mai importantă este de a promova încorporarea fierului în hemoglobină. Prin urmare, în caz de anemie cu deficit de fier, poate fi necesară și înlocuirea cuprului. În regnul animal, cuprul joacă un rol important în stabilitatea proteinelor de acoperire, de ex. tot în calitatea lânii. Lâna de la oile crescute pe pășuni cu deficit de cupru este, prin urmare, mai puțin valoroasă.

Sodiu și potasiu

Sodiul și potasiul sunt vitale în principal în stimularea conducției și reglarea chimiei sângelui (pH). Lipsa potasiului astfel de ex. duce la slăbiciune musculară severă și insuficiență cardiacă. Această afecțiune este cea mai frecventă cu diuretice și anumite tulburări hormonale (sindromul Cushing, sindromul Conn).

Cea mai frecventă cauză de supraîncărcare a potasiului în organism este insuficiența renală (potasiul este excretat de rinichi). Datorită supraîncărcării de potasiu, a aritmiilor care pun viața în pericol, posibil letale (fibrilație ventriculară) sau apare stop cardiac.

Deficitul de sodiu este foarte rar. Este cel mai frecvent asociat cu consumul de cantități extreme de apă care nu este suplimentată cu sare („otrăvire cu apă”), o afecțiune asociată cu vărsături, diaree, edem cerebral și convulsii, în cazurile severe care duc la comă. Este cel mai adesea asociat cu efort fizic extrem în condiții de deșert (majoritatea cazurilor au fost raportate de la Legiunea Străină).

Aportul zilnic recomandat de sodiu este de 1-2 g. În cazul potasiului, mai puțin de 1 g de potasiu pe zi poate fi necesar să fie suplimentat cu terapie diuretică cel mult. Suplimentele de sodiu și potasiu nu sunt necesare în mod normal în condiții naturale la persoanele sănătoase.

Iodul este vital în formarea hormonilor tiroidieni. În absența sa, se dezvoltă insuficiența tiroidiană, care poate lua mai multe forme: tulburare congenitală severă (cretinism), gușă, mixem și încetinirea funcțiilor vitale ale întregului corp (circulație, mișcări intestinale, respirație, gândire etc.). În 2/3 din teritoriul Ungariei, conținutul de iod din apa potabilă este insuficient. Este recomandat să consumați sare de masă iodată în aceste locuri. Cele mai importante surse de iod sunt apa potabilă, laptele și produsele lactate. Aportul zilnic minim recomandat este de 0,1 mg (aceasta corespunde unui conținut de iod de 5 mg sare de masă iodată).

Clorul joacă un rol în reglarea pH-ului fluidelor corporale. Aportul insuficient al unei persoane din cauza consumului său semnificativ de sare de masă nu apare în practică. Deficitul său este cel mai frecvent asociat cu afecțiuni care implică vărsături severe.

Seleniul este o componentă importantă a sistemului enzimatic împotriva oxidării, care provoacă daune organismului (îmbătrânire, ateroscleroză, dezvoltarea tumorilor canceroase etc.).

Zincul este un element activant pentru multe enzime (numite coenzime). Acesta joacă un rol important, de exemplu, în funcția insulinei, arderea zaharurilor și așa-numiții hormoni senzori de pe suprafața celulelor. activitatea receptorilor. Este, de asemenea, un element important în inhibarea absorbției anumitor metale grele toxice (de exemplu, cadmiu). Deși știm despre condițiile patologice asociate cu deficiența de zinc (de exemplu, boli de piele), esența deficitului de zinc ca boală este necunoscută.

Cobaltul este un oligoelement abia detectabil, dar vital, care face parte din vitamina B12.

Cromul joacă un rol în metabolismul carbohidraților și grăsimilor, cu un aport zilnic recomandat de 20-25 micrograme (µg) pe zi.

Există și alte oligoelemente (de exemplu mangan, molibden, nichel, rubidiu, taliu, titan etc.), semnificația lor este în esență necunoscută, iar clarificarea rolului lor biologic este un subiect veșnic verde în cercetarea de bază.