Papp Sándor Zsigmond: Lacrimile terminatorului

De multe ori nu sunt de acord.

Mă refer la snobul din mine și la liberul din mine. Snobul nu poate fi slăbit, vracul va face orice pentru a sparge piperul sub nasul snobului. Snobul este dispus doar să citească ficțiune, el strigă după apă sfințită chiar și la cel mai slab semn al prelegerii, deoarece este o ticăloșie, o intrigă diabolică, o simplă pierdere de timp. Loose va urmări noul film cu zombie în cinematografe, chiar dacă este deja al cincizecilea subiect și nu poate aștepta cel de-al cincizeci și unu. Mestecă floricele pe ea, sorbe cantități mari de cola și, după cum se spune, este cufundat în cultura pop.

Deoarece doar pop-ul a rămas o conexiune reală cu viața, orice altceva doar o imită. La urma urmei, cine nu ar ști cât de importantă este viteza zombilor o problemă cheie în estetică? Că, după rătăcirea inițială, se grăbesc acum asupra umanității ca un curs de furie, arătând astfel cât de mult s-a schimbat lumea? Nu mai suntem pândiți și ne conectăm încet la ceva din întuneric, ci sunt ascunși, copleșiți ca un tsunami de informații inutile. Ei bine, unde altundeva ar putea fi prezentat la fel de sensibil ca într-un cinematograf de zombie. La urma urmei, zombie a fost întotdeauna un simbol al celor mai secrete temeri ale noastre, la fel ca toate mumiile din istoria cinematografică și literară.

Potrivit snobului, totul în afară de cultura înaltă este doar plastic. Nu pune întrebări reale, este doar interesat de vânătoarea de impact, plânge și râde de privitor și cititor, să se sperie unde trebuie să fie. Și chicotește când eșuează. De exemplu, în versiunea cinematografică a bestsellerului (Fata din tren), care a vândut milioane de exemplare, o actriță care speră la o statuetă Oscar izbucnește în lacrimi la fiecare zece minute, păstrând în același timp ochii privitorului uscați ca alama. Dar cel puțin s-au distrat bine, snobul notează cu voce tare pe stradă și își imaginează întregul echipaj așteptând ca mult încercatul actor să suspine în cele din urmă într-un mod fotogenic la premieră, lacrimile de crocodil rulându-se pentru că oferă adâncime chiar și cea mai mare mizerie. Deoarece snobul nu este niciodată banii, suma de onoare pe care o plătește pentru exemplarele pe care le vinde este decisivă, dar dacă a reușit să smulgă ceva din eternitate. Și râde și mai răutăcioasă atunci când cineva crede că succesul înseamnă și profunzime, gânduri valabile și nu doar o funcție a norocului. Chiar dacă bagheta lui Harry Potter a valorat ceva pentru eleganța și atemporalitatea Anna Karenina? Ar putea un mitolog parvenu să poată încânta Arta? Atunci dacă îngheață ...

În vreme liberă, numerele sunt elocvente. La ce citesc sau vizionează milioane, trebuie să fii atent, pentru că, dacă îți place sau nu, există ceva pe care doar el îl știe, nimeni altcineva. Lady Gaga și Terminator fac parte din cultură la fel de mult ca Mona Lisa sau Carmen. Mai mult, la acea vreme, Mona Lisa și Carmen erau Lady Gaga ale epocii, dacă acest lucru este greu de imaginat acum. L-au atins, mă refer la figurat. Numai timpul a plictisit și a spălat totul, iar snobii pot privi rahatul de vacă în vârstă de cinci sute de ani cu atâta reverență de parcă Marele Maestru al Renașterii l-ar fi împins afară din carieră la zenitul carierei sale.

Moda nu este niciodată modă doar, spune liberul, ci o măsură de valoare mai sensibilă decât orice critic. O persoană poate fi bătută cu ceața purpurie, dar nu prea mult. Snobul la modă blufează mereu, mereu suspect, pentru că este dezgustat de concurență. Cel mai fericit ar fi ca filmul să se învârtă fără spectatori, lăsând cartea fără cititor. Pentru că nu este nimic mai mistic decât neînțelesul, nu mai provocator, de o mie de ori traducerea chineză a lui Ulise, din care nici o linie nu este înțeleasă ca o singură nuanță de gri.