Bătrân cu o floare albă în mână și o pălărie neagră

Primele semne au început cu el când a coborât la magazin pentru brânză de vaci. El ar fi mâncat chutney de brânză de vaci, preferatul său, deși nu a omis niciodată să observe că acest tăiței de magazin nu era mulțumit de tăiței pe care bunica i-a frământat pentru supa de pește în copilărie. S-a născut în Baja, potrivit lui, supa de pește din Baja era cea reală, celelalte erau doar imitații slabe. Acasă au mâncat chiar și paste cu brânză de vaci cu tăiței de casă.

Tânjise zile întregi după arome făcute în casă, cerându-mi să-i fac o alunecare de brânză de vaci, așa cum obișnuia bunica lui. La început aproape i-am spus să uite! Nu credeți că puteți mânca aluatul gătit de bunica dvs. o dată în viață. Apoi am preferat să-l las aprins și să-l trimit în magazin.

Chiar și bunica mea mă cunoștea, deși nu o mai puteam mânca gătită, săracă, nu știa prea multe despre ea însăși când m-am alăturat familiei acum douăzeci și patru de ani. El locuia deja în casa de bătrâni asemănătoare unui pat unde l-am văzut pentru prima și ultima oară în viața mea.

Aveam paste alunecoase acasă, dar am găsit brânza de vaci în frigider cam veche, tortul său ar fi totuși bun, m-am gândit că ar trebui să fie proaspăt pentru paste, așa că fugiți, magazinul este deschis duminica seara, eu Voi găti pastele până atunci.

Nu-mi amintesc exact când mi-am ridicat capul, dar eram deja la cină, m-am spălat, am șters vasele, am împachetat totul în bucătărie, chiar l-am spălat pentru că spăl bucătăria în fiecare seară, Nu-l las murdar aici. Nu durează mult, două minute, iar a doua zi este încă un sentiment diferit să ne împăcăm. Un cuvânt ca o sută, m-am așezat să citesc, răsfoiesc doar ziarul când se oprește deasupra mea și îmi spune: Tu, întreb serios, fidel sufletului tău, spune-mi, nu-i așa? chiar tu aici sau doar îmi imaginez?

Nu am primit niciun cuvânt șocat. Creierul meu a început să se învârtească febril, m-am întrebat ce să răspund, dar nu mi-a venit în minte nimic semnificativ. Totul a trecut prin mine, din momentul în care a intrat pe ușă, râzând în hohote, cu brânza de vaci în mână, apoi a așezat-o aici, pe masa din fața mea. Am stat cu spatele la el, tocmai filtrasem aluatul în chiuvetă și de acolo, din norul de aburi, l-am auzit începând să povestească. Cu o voce forțată, chicotind, ca și cum ar fi urcat în lift sau în casa scărilor, îi spusese cuiva de câteva ori și repetând-o de multe ori, povestea i s-ar părea din ce în ce mai amuzantă. Râsul lui părea, de asemenea, forțat, de parcă nu-i venea să creadă ceea ce spunea înăuntru, dar dintr-un motiv oarecare trebuia să creadă.

Nu există prea multe diferențe între casele de aici, ele sunt aceleași, un străin poate confunda cu ușurință două case polare. Părăsește magazinul, începe de unde a venit, doar iese în prima gaură dintre cele două case, nu în a doua, și se găsește deja pe altă stradă. Casele de acolo sunt la fel, în întuneric nici măcar nu i se pare că porțile, coloanele, ar fi putut fi de altă culoare, deși poate au fost făcute direct pentru a le distinge. Nu știu, oricum în seara aceea m-am gândit cât de distractiv a fost, probabil că nici nu ai observat că nu te afli în locul potrivit.

O femeie drăguță m-a lăsat să intru, mi-a răspuns când am întrebat-o dacă codul de poartă nu-i arăta că nu este casa noastră sau poate că nici nu am întrebat, mă gândeam doar pentru că eram ocupat cu aluatul, Nu i-am acordat atenție, sau doar jumătate - atât de mult ca de obicei. În cea mai mare parte, era suficient să ascult cu jumătate de ureche, știam deja dinainte ce avea să spună. El și-a suflat propria, am dat din cap, l-am lăsat să spună, sunt obișnuit, gura lui nu se oprește. A început, a spus el, iar eu am dat din cap, chiar și seara, măcinându-i povestea la spate cu mare fervoare. Mi-am ridicat capul spunând că a fost puțin surprins că nu deschizi o ușă, ci un bărbat cu barbă. La început am crezut că a venit la tine, mi s-a întors chiar în cap că iubitul tău, apoi, când mă îndreptasem spre interior, bărbatul stătea în fața mea și m-a mârâit destul de sumbru la ceea ce îmi imaginam.

Deci, retrospectiv, ar fi trebuit să bănuiesc aici că ceva nu-i în regulă, dar nu i-am acordat importanță. Zic, am fost atent la aluat, dar dacă nu gătesc aluatul chiar acum, fac altceva, nici măcar nu observ, poate pentru că sunt obișnuit să pot filtra evidențiați povestea voastră chiar dacă îi acord atenție doar la jumătatea drumului. Nu am oprit niciodată ceea ce făceam doar, pentru că atunci când a început să povestească, nu avea nici sfârșitul, nici lungimea, a început întotdeauna cu Adam, Eva și hadart, a lovit în mod constant, a fost imposibil să știe unde se îndreaptă pumn afară. Chiar și acum, am crezut că se întâmplă obișnuitul, deși s-ar fi putut părea că într-o zi se va opri brusc și apoi a adăugat serios, habar n-aveam dacă suntem chiar eu sau altcineva chiar acum și mă uitam doar de la undeva departe ca un film.

Nu știu încă ce să spun. Vorbesc despre el de parcă nu ar fi fost cel mai afectat de moartea sa. Nu mă înțeleg că pot fi atât de nerăbdător. Poate că m-am săturat să mă gândesc mult pentru că m-am gândit la asta tot timpul, abia dormind. Chiar dacă reușesc să adorm pentru o scurtă perioadă de timp, mă voi trezi în curând, îmi voi confunda visele, tot felul de orori, mă voi trezi cu faptul că picură cu apă. Nu-i de mirare. M-am distrat până acum. Am auzit de la toate prietenele mele că va mai exista un post, nu ar trebui să fiu atât de greu, dar nu pot rezolva această situație în mod diferit. Ies din mine și mă uit la totul din afară în felul în care el își spunea lucrurile.

Unde plâng, unde mă liniștesc că asta este, nu pot face nimic, el este mort, nu mai există, poate este mai bine așa. A scăpat de un chin îngrozitor, va fi mult mai ușor și pentru mine, nu va trebui să-i suport confiscările, hărțuirea, nu va trebui să-mi fac griji când va aprinde casa asupra mea, când mă va strica cu cuțit de bucătărie, pentru că i-am sărat supa de mazăre.

Avea schizofrenie avansată, aceasta a fost stabilită. Medicamentul este minunat de ținut sub control, așa că medicul dumneavoastră m-a liniștit când m-ați sunat și pe mine. El a spus, pregătește-te, din păcate va fi ireversibil, se va înrăutăți, nu poți fi medicat la nesfârșit, va dura ore întregi, trăiesc după el, trebuie să sufăr consecințele.

A durat trei ani, nici măcar trei și, în acei trei ani, am devenit atât de captivat de tot, încât nici nu m-ar deranja dacă aș înceta să mai existe peste noapte. Și apoi a plecat, ca și când ar spune pentru sine, îți voi ușura situația, voi renunța la viața ta, nici nu trebuie să suferi remușcări, nu poți face nimic.

Stăteam în bucătărie, tocmai luam cina când au sunat. Interfonul a sunat doar pentru o clipă, de parcă fluturașul mergea, împingând prin toate sonerii pentru a vedea dacă l-au lăsat să intre undeva. A sărit în sus și i-am spus imediat unde să meargă, să rămână, să nu-l deschidă, fluturaș oricum, nu trebuie să-l lași, să luăm cina. Nici el nu s-a dus la mine, a ieșit, dar nu a mers la interfon, ci s-a dus direct în cealaltă cameră, unde ușa balconului era deschisă.

Câteva minute mai târziu, mi-am dat seama că ceva nu este în regulă, a fost o tăcere de parcă zgomotul străzii s-ar fi oprit dintr-o dată. M-am ridicat, chemat pe nume unde era, fără răspuns, și văzând ușa deschisă, totul mi-a devenit clar imediat. Nu a trebuit să-i spună nimic menajerei, care a ieșit fără suflare din lift că soțul meu stătea întins pe trotuar în clătite. Am mai văzut-o, știam ce s-a întâmplat, așa că am dat din cap că am înțeles și apoi m-am întors după cardigan pentru că am început brusc să răcesc, deși nu era frig, dar m-a prins ca țâșnind de parcă aș fi ajuns adânc într-o peșteră de la soarele aprins.

Îmi amintesc de înmormântarea lui. În timp ce preotul paroh a enumerat virtuțile sale tinerești, m-am plâns unul câte unul, deși cred că mai degrabă m-am jelit. Apoi, m-am uitat doar cu capul gol, în timp ce îndureratele puneau în grabă coronițele și florile lângă urnă în mișcări solemne, măsurate, iar apoi mașina cenușie a început drumul cu ea. Mai întâi cu mine și fratele meu, lângă el fratele său cu soția lui. L-am îmbrățișat pe fratele meu, deși nu ar fi avut nevoie ca el să mă sprijine. Poate aș prefera să mă trag, ca să nu merg singur dacă el ar fi făcut deja acest sacrificiu pentru mine și ar fi venit la înmormântare. Nu au fost niciodată în regulă, a venit din cauza mea, nu aveam nicio îndoială despre el.

Apoi, pe măsură ce urcăm, dintr-o dată văd un domn mai în vârstă coborând împotriva noastră. Ținea în mână o suvită de flori albe, poate ar fi putut fi o gerbera sau o margaretă cu cap mare, nu aș putea să o scot exact. Ne observase de departe, se oprise imediat, se trase și își scoase pălăria. Purta o haină neagră, o pălărie și arăta ca un adevărat domn, din varietatea de modă veche din priză. Când ne-am apropiat destul de mult, mi-a aruncat o privire tremurată și a dat din cap, de parcă ar fi știut că sunt văduva. Până atunci, am plâns în tăcere lângă fratele meu, apoi, când am ajuns chiar lângă el, bătrânul domn m-a privit drept în ochi și cu o față serioasă, în tăcere, dar clar remarcabilă, a spus doar, caș, apoi s-a prefăcut că nimic nu a avut s-a întâmplat.

Puteam să râd dintr-o dată, abia mă puteam opri să râd cu voce tare. A trebuit să mă scutur de fratele meu chiar și când urna era zidită în stand și coroanele și floarea erau așezate într-un cerc în fața mea, pentru că și atunci l-am văzut pe bătrânul lord stând în fața mea nemișcat, cu albul floare, pălăria sa neagră în mână, în timp ce mergem lângă noi cu umila noastră procesiune de doliu și, când privirile noastre se întâlnesc, spune el încet, dar clar, caș. Fața lui era atât de familiară.

Foto: Gábor Gáspár

Dacă vă place ceea ce facem, vă rugăm să vă alăturați finanțării noastre, chiar și pentru doar câțiva euro pe lună!