SALT-II, care nu a intrat niciodată în vigoare

17 iunie 2004 02:56 MTI Panorama - Sándor Pirityi

Cu doar un sfert de secol în urmă, la 18 iunie 1979, a fost semnat la Viena grupul colectiv SALT-II al Acordurilor SUA-Sovietice privind limitarea sistemelor de arme ofensive militare.

revista
Jimmy Carter
Statele Unite și Uniunea Sovietică au început dialogul SALT în toamna anului 1969 cu scopul de a ajunge la acorduri pe care le cred reciproc, sporesc securitatea ambelor superputeri, sporesc așa-numita stabilitate militară și promovează atenuarea internațională, și anume limitarea reciprocă a sisteme de arme ofensive și de apărare. și prin reducere.

Prima fază a negocierilor s-a încheiat la 26 mai 1972, odată cu semnarea a două instrumente principale la cel mai înalt nivel. Una este apărarea împotriva rachetelor balistice intercontinentale
celălalt a fost un acord interimar care prevedea anumite restricții asupra sistemelor de arme militare ofensive pentru o perioadă de cinci ani. Acorduri denumite SALT-I, care
nu a afectat armele nucleare ale țărilor terțe, a intrat în vigoare la 3 octombrie 1972. Nu a existat nimic mai caracteristic determinării părților decât faptul că negocierile SALT-II au început deja în noiembrie 1972.

Definițiile conceptuale erau greu de obținut datorită complexității descurajării nucleare, dar acordurile SALT au inclus întotdeauna atât specificațiile corespunzătoare, cât și excepțiile de la restricții.

Prin simplificarea sistemelor de arme ofensive militare, acestea însemnau arme nucleare și mijloacele lor de livrare care erau destinate a fi utilizate împotriva țintelor inamice cu intenția de a sparge voința politică a inamicului, de a distruge capacitățile sale economice și militare și de a elimina sistemele de arme de apărare militară care au eșuat a ataca.

În urmă cu douăzeci și cinci de ani, președintele SUA Jimmy Carter și liderul sovietic Leonid Brejnev au semnat la Hofburg din Viena un tratat și un protocol, însoțite de declarații și acorduri convenite în comun, declarații unilaterale și un memorandum privind datele de bază bazate pe tratatul SALT-II . Una dintre senzațiile Summitului de la Viena a fost că, pentru prima dată după cel de-al doilea război mondial,
Ministrul sovietic al apărării, cu acea ocazie Harold Brown și Dmitry Ustinov.

În 1979, nu exista nicio încredere între Washington și Moscova că depozitele de arme nucleare ale celuilalt vor fi deschise inspectorilor de armament ai celeilalte părți, dar nici măcar rachetele atacante nu au fost expuse „controlului public”. Restricția convențională se referea, prin urmare, în principal la pozițiile de lansare a rachetelor, care puteau fi controlate prin așa-numitele mijloace tehnice naționale (cum ar fi sateliții de recunoaștere) și, prin urmare, nu necesitau o inspecție delicată și greoaie la fața locului.

Obligațiile bilaterale de restricție prevăzute de SALT-II erau limitate la pozițiile de lansare a rachetelor balistice intercontinentale (terestre), pozițiile de lansare a rachetelor balistice submarine, bombardierele grele și rachetele balistice aer-sol. Părțile au convenit asupra unei limite, dacă este cazul, în măsura în care, la șase luni de la intrarea în vigoare a Acordului SALT-II, numărul lor combinat nu poate depăși 2400 de unități, fie în Statele Unite, fie în Uniunea Sovietică și din 1 ianuarie 1981 2250 de unități.

Leonid Brejnev
Unul dintre lucrurile interesante despre SALT-II a fost că, în cazul rachetelor balistice ale avioanelor, a inclus și o armă care nici măcar nu era disponibilă niciunei părți la acea vreme. Statele Unite și Uniunea Sovietică s-au angajat să nu construiască noi lansatoare staționare pentru rachetele lor balistice intercontinentale și nu vor dezvolta sau implementa acele rachete cu o masă de lansare și/sau o sarcină utilă mai mare decât cele deja existente.

Tratatul a stabilit „numere de sub-cadru” separate pentru rachetele militare capabile să livreze mai mult de o țintă la focoase nucleare și bombardiere grele care transportă aeronave robotizate cu manevră de peste 600 de kilometri.

Statele Unite și Uniunea Sovietică au convenit că, în cazul în care este planificată lansarea unei rachete intercontinentale și traiectoria rachetei depășește granițele naționale ale statului de lansare, aceasta va informa cealaltă parte cu mult timp înainte de astfel de lansări.

Începând cu 18 iunie 1979, Statele Unite aveau 1.054 de stații de lansare a Uniunii Sovietice pe teritoriul continental pentru rachetele sale militare și 550 și 608 de poziții de lansare pentru rachete balistice intercontinentale mai încărcate cu exploziv, respectiv. Au existat în total 656 de poziții de lansare a rachetelor pe submarinele militare (cu energie nucleară) din SUA și 950 pe submarinele sovietice corespunzătoare. Supremația sovietică a fost oarecum compensată de faptul că, la momentul semnării SALT-II, Statele Unite aveau 573, iar Uniunea Sovietică avea doar 156 de bombardiere militare care transportau rachete. Estimările neoficiale din acea perioadă puneau linia de încărcare nucleară explozivă nucleară la 9.200: 5.000 în favoarea Statelor Unite.

Nu trecuse nici un sfert de an de la Summitul de la Viena, când, la 6 septembrie 1979, într-o petiție, 1.678 de generali și amirali americani retrași au cerut Senatului de la Washington să nu-și dea consimțământul pentru ratificarea SALT-II, deoarece prevederile sale erau în detrimentul Statele Unite. Președintele Carter a cedat presiunii, pe lângă intervenția Moscovei în Afganistan și, la 3 ianuarie 1980, a cerut amânarea ratificării Senatului. SALT-II nu a intrat niciodată în vigoare.

A durat un deceniu bun pentru ca bunul simț să conducă la acordurile START-I în 1991 și apoi la acordurile START-II din 1993, care erau deja în mod explicit în direcția dezarmării nucleare, deși cu un mod de neiertat modest și desenat, și prevederi de control complicate în grabă, în timp ce proliferarea armelor nucleare și rachete la nivel mondial a devenit de neoprit.