A da mâna cu

Dar se stinge, acel fir de flori, se stinge cu adevărat, pe care îl dăm astăzi - și numai într-un mod muritor astăzi - mâinilor tremurânde. Mâinile acelea nu au fost atât de tremurate pentru totdeauna! Nu au fost momente când trebuia să le mângâi și să le apuci. Nu au fost atunci când au ajuns la fruntea noastră febrilă cu anxietate-frică sau când scutecul a fost întins pe fir. Nu tremurau când trebuiau să-i protejeze, să deseneze scrisori, să măture trotuare. Presară supa cu sarea, plăcinta cu zahărul.

Poate că tremură acum. Este un cutremur binemeritat, un privilegiu distorsionat care merge doar în cele mai bune. Tremură, încercând să se odihnească pe poală, pe bot, pe cadru. Palid, palid, aspru, ridat. Mângâierea lor devine o atingere rece. Și totuși simți asta, dar altceva. Ai fi inevitabil dacă bunătatea nu ar curge prin ființa ta din acel moment înghețat.

Dar se răspândește. Pui floarea deoparte și respiri un sărut pe mâna uscată. Magia stoarce și cere: acest sărut este un lucru din trecut și un pic din tine, un viitor care este și mai divers, dar într-o zi îți va fi bine să pui cârja deoparte. Ați învățat deja: puterea nu este eternă. Kopik, se termină, apoi pleacă. Dar cui îi pasă atunci de piele de pergament!

Ochiul este important. Uită-te la acei ochi adânci: timpul nu va fi pe ei. Și nici nu trebuie să spui, este suficient să te gândești doar la acel cuvânt.