Tulburare de stres posttraumatic în copilărie și adolescență

Scopul acestui articol este de a atrage atenția asupra unei probleme care devine din ce în ce mai frecventă în lumea noastră grăbită.

Cele mai importante simptome ale bolii sunt:

1. copilul retrăiește în mod constant evenimentul traumatic:

- amintirile evenimentului sunt returnate cu forța din nou și din nou (la copiii mici, amintirile traumei apar în mod repetat în joc),

- apar vise anxioase,

- apare un sentiment brusc de reapariție a evenimentului traumatic,

- tulpina mentală semnificativă apare la evenimente care evocă traume (cum ar fi aniversări),

2. Apare indiferența psihică:

- copilul evită lucrurile și oamenii care amintesc de traume, sau capacitatea de răspuns a acestuia este de obicei redusă (înstrăinată de ceilalți). Copiii mici își pot pierde abilitățile pe care le-au dobândit deja (de exemplu, expresivitate, curățenia camerei).

3. Există, de asemenea, modificări ale stării fiziologice care nu existau înainte de traumatism: tulburări de somn, iritabilitate, izbucniri de furie, dificultăți de concentrare, poate apărea frică bruscă de zgomot.

Următoarea este o revizuire a caracteristicilor bolii în funcție de vârstă:

Copiii foarte mici sunt parțial protejați de efectele traumei, deoarece nu înțeleg pericolul potențial. Este rar ca un grup de simptome recunoscute să se dezvolte înainte de vârsta de 28-36 de luni, deși bebelușii pot prezenta teamă în timp ce se joacă și se pot trezi noaptea.

Copiii din grădiniță și preșcolari devin retrași, indiferenți, pot deveni tăcuți, pot prezenta atașament de anxietate, pot prezenta reacții psihosomatice (cefalee, dureri abdominale), iritabilitate și pot experimenta un declin al curățeniei camerei. Copiii mici pot visa la eveniment, apoi după câteva săptămâni apare generalizarea și coșmarul meu despre monștri, situații de amenințare. Retrăirea trecutului apare în jocurile lor repetitive.

Copiii de vârstă școlară răspund cu un comportament agresiv sau inhibat și cu plângeri psihosomatice, devin neliniștiți și sunt obligați să menționeze evenimentele mereu. Copiii nu pot spune despre ei înșiși că interesul lor pentru activitățile lor preferate a scăzut sau emoțiile lor s-au restrâns, știm acest lucru din rapoartele părinților și ale profesorilor.

Adolescenții fie răspund la eveniment cu o dependență crescută, fie, dimpotrivă, se grăbesc să devină independenți. Din această cauză, pot renunța la școală, se pot căsători devreme, își pot schimba complet percepția despre carieră. Pot apărea rătăciri, comportamente sexuale fără scrupule, consum de droguri, furt, spargere. Viziunea se poate schimba: de exemplu, copilul crede că nu se va căsători sau nu va avea o ocupație adultă. Poate exista o gândire magică, un semn al creației sau credința că cineva vede viitorul.

Știm relativ puțin despre impactul potențial al traumei asupra dezvoltării psihologice normale, dar amenințările externe duc în mod evident la schimbarea imaginii de sine și a viziunii asupra lumii, a relațiilor sociale adecvate vârstei, a activității sociale și pot avea efecte de lungă durată asupra răspunsurilor emoționale, oamenii, în atitudinile lor față de viață și viitor.

Nu există o singură metodă acceptabilă de tratare a tulburărilor de stres posttraumatic. O problemă cheie în timpul terapiei este întărirea capacității portante a pacientului și a familiei sale și reducerea impactului factorilor care împiedică recuperarea. Reacțiile părinților pot afecta în mod critic răspunsurile unui copil și adesea rezultatul unei probleme la un copil depinde în mare măsură de capacitatea părintelui de a face față experienței traumatice, de a-și rezolva propria stare post-traumatică fără supraprotejare, impediment pentru exprimarea emoțiilor sau dependența copilului. Astfel, se înțelege importanța terapiei de familie în tratament. În același timp, devine din ce în ce mai clar că școala este locul cel mai potrivit pentru intervenție. Sunt cunoscute programe de consiliere post-traumatică, în timpul cărora este posibil să ai discuții în sala de clasă, de preferință sub îndrumarea unui profesor instruit.

Scopul este de a reduce răspândirea anxietății și a fricii de un eveniment traumatic recurent. Terapia de grup este foarte eficientă atunci când trebuie să tratăm un număr mare de copii. Pe lângă vorbirea despre traume și consiliere, sunt recomandate și alte tehnici individuale. Utilizarea desenului și a redării amintirilor traumatice este un element central în majoritatea terapiilor scurte, indiferent de modelul utilizat.

În tratamentul adulților, medicația începe să iasă în evidență și este utilizată tot mai des și la copii și adolescenți. Cel mai adesea, pot fi necesari potențatori ai dispoziției și amelioratori ai anxietății. Deși există metode eficiente de intervenție, atitudinile anti-tratament și referirile la tratamentul tardiv nu sunt mai puțin frecvente. Atât profesioniștilor, cât și mediului le este greu să vadă cine sau care au nevoie de ajutor, să respingă această nevoie și să vadă tratamentul psihiatric ca pe un stigmat.