Virtutile esențiale: înțelepciunea, dreptatea, puterea spirituală, moderația

Postat de berta.tibor - 23 noiembrie 2015 - 5: 17du

Virtutile esențiale

Latină: virtutes cardinales, a cardo, din cuvântul „colț unde se învârte ușa”.

Virtutile cardinale: înțelepciunea, dreptatea, forța spirituală, moderația, în jurul cărora sunt grupate toate celelalte virtuți:

Conform Scripturii din Cartea Înțelepciunii 8.7, „dacă cineva se bucură de adevăr, roadele muncii sale sunt virtuțile.

Cleveness

Este logic să poți alege acțiunea potrivită care să ducă la obiectiv (bun) dintre acțiunile posibile într-un caz specific.

Inteligența este astfel o virtute intelectuală, o bună abilitate a intelectului de a direcționa acțiunea (latină: recta ratio agibilium). Practic depinde de puritatea conștiinței. Se distinge de înțelepciune prin concretitate. Viziune opusă: ignoranță, prostii. Este menționat în Scripturi în principal în cărțile înțelepciunii ca însoțitor al fricii de Dumnezeu (cf. Proverbe 14.15; 16.21; 17.10.24; 18.15; Psalmul 48.29; Regii 1:18). Virtutea unei previziuni atente în Noul Testament (cf. Matei 10:16; 24,45; 25,4; fecioare înțelepte și nebune). Dacă scopul unui om este greșit, și înțelepciunea sa devine rea, provocându-i pierderea; această înțelepciune a trupului este (cf. Romani 8: 6).

Inteligența nu trebuie confundată nici cu timiditatea (ezitarea), nici cu viclenia (ambiguitatea).

În vremurile străvechi, înțelepciunea era denumită Auriga virtutum, „carul virtuților”: guvernează celelalte virtuți stabilind reguli și măsuri pentru acestea. Înțelepciunea controlează direct judecata conștiinței. Înțeleptul, în urma acestei judecăți, decide și își stabilește conduita. Alegoria celor trei fețe (de exemplu, Titian, câine, leu și cap de lup) care domină întregul timp, trecut, prezent și viitor cu memorie, intelect și previziune.

Justiţie

Un atribut activ al lui Dumnezeu prin care dă tuturor creaturilor sale condițiile necesare adevărului ontologic și recompensează și pedepsește creaturile care duc o viață morală pe baza judecății adevărate (atribute ale lui Dumnezeu, plată).

Dreptatea umană este o virtute morală care face voința puternică și statornică în a-i da lui Dumnezeu și aproapelui ceea ce le datorează (conform definiției aristotelice, „dă fiecăruia ceea ce merită”). Dreptatea pentru Dumnezeu este religiozitate, deoarece omul aparține Creatorului său cu închinare și respect. Justiția este sângele tuturor comunităților umane. Îl face gata să respecte drepturile tuturor, ajută la crearea unei armonii care să promoveze echitatea pentru indivizi și binele comun. Justiția presupune că vecinul este un partener egal și liber, purtător de drepturi individuale, care are dreptul la respect și protecție pe baza demnității personale.

Justiția oferă societății bazele esențiale ale unei vieți demne de o ființă umană: justiția juridică (iustitia legalis) este virtutea îndeplinirii obligațiilor față de comunitatea civilă și eclezială. Justiția parțială (iustitia particularis) se manifestă persoanelor fizice și juridice ca justiție reciprocă (comutativă), distributivă (distributivă) și de răzbunare (vindicativa). Învățătura socială a Bisericii presupune și necesită administrarea sinceră și universală a justiției.

În Scriptură, în literatura înțelepciunii, dreptatea este listată ca o virtute regală (Cartea Proverbelor 31.8). Omul drept, care este adesea menționat, iese în evidență datorită adevărului constant al gândurilor sale și al atitudinii sale directe față de aproapele său (Levitic 19:15). În Noul Testament, dreptatea are și un fundament hristologic. Isus Hristos va fi neprihănirea credinciosului (Romani 10: 3-4; 3: 12-22), pentru ca în El să fim „dreptatea lui Dumnezeu” (2 Corinteni 5:30). Cuvântul neprihănire este folosit și în sensul sfințeniei vieții (sfințenie după Luca 1:75), care se manifestă prin iubirea frățească neipocrită (Ioan 1:10): „Stăpâni, dați robilor voștri ceea ce este drept si doar. Gândiți-vă, aveți și un Domn în ceruri ”(Coloseni 4: 1). O dreptate nouă și mai bună pentru creștini trebuie să fie luată în considerare cu suferință și persecuție (Matei 5:10), iar coroana victoriei va fi dată de Dumnezeu în ultima zi (al doilea Timotei 4: 8).

Tovarășul dreptății este mila. Prin urmare, cei doi împreună, dreptatea și mila, ne permit să trăim o viață de adevăr și iubire. Căci simpla dreptate trebuie să fie întotdeauna însoțită de luarea în considerare a modului și a nivelului de unitate a dreptății și a îndurării necesare pentru mântuirea unei persoane. De aceea, dreptatea creștină este tovarășul tău. iar în ceea ce privește bunurile materiale nu este același lucru cu egalitatea bazată pe copilărie.

Cel mai adesea o figură feminină așezată sau în picioare, adesea încoronată, cu mai multe atribute:

scale, care la greci au fost factorii determinanți ai sorții, Nemesis, Themis, Cairo, iar la romani, atributul corectitudinii. În mâinile justiției plăcile sale sunt goale și în echilibru, sau faptele-virtuți, virtuți-viziuni, înger-diavol, dreapta-milă care trebuie luate în considerare sunt într-o farfurie. Echilibrul marchează căutarea graniței dintre lege și nedreptate, adevăr și nedreptate. Uneori este înlocuit cu un alt dispozitiv de măsurare: un unghi drept, pandantiv sau nivel de spirit.

sabie, care indică de obicei natura punitivă a justiției alături de cântar

legarea la ochi - dreptatea a fost descrisă inițial cu ochii închiși. În secolul al XV-lea, legătura cu ochii a batjocorit de fapt orbirea justiției, devenind ulterior un semn de imparțialitate.

struț - cu penele sale la fel de lungi se referă la corectitudinea justiției, corbul spre vigilență.

leul și grinda se referă la rigoarea justiției, globul la puterea sa.

Reprezentanțe speciale ale justiției:

imaginea dreptății divine cu mâinile lui Hristos sau a lui Dumnezeu sau a unei figuri feminine cu ochii deschiși, cu solzi; emblema ochiului înaripat.

Există întotdeauna o figură feminină cu ochii deschiși, cu o scală pentru a ilustra unirea dreptății pământești și divine.

Hristos ca judecător apocaliptic cu solzi și sabie în soluustul sol iustitiae („ziua dreptății”).

Dreptatea și pacea domnesc sau se sărutează conform cărții Psalmilor 84.11.

Justiția distributivă distribuie comori și documente, justiția reciprocă supraveghează vânzările, justiția legală recompensează și pedepsește.

Arhanghelul Sf. Mihail afirmă dreptatea divină cu solzii și sabia.

Puterea spirituală

Latină: fortitudo, virtus

O virtute morală care perseverează în lupta pentru bine și în a purta suferința (curajul).

În Scriptură, puterea spirituală este rodul credinței și al speranței în puterea și ajutorul lui Dumnezeu.

În lumea gândirii Vechiului Testament, tot ceea ce aparține trupului este o slăbiciune dacă nu se împărtășește cu puterea lui Dumnezeu, care are „toată înțelepciunea și puterea” (Dan. 2:20); El este stânca lui Israel (cf. 2 Sam. 22: 2), iar poporul său primește putere de la el. În cărțile înțelepciunii, puterea spirituală nu este forța fizică, ci puterea dragostei pentru rațiune și înțelepciune (Proverbe 16:32; 24.5).

În Noul Testament, forța spirituală este o parte din puterea lui Hristos răstignit. Cuvântul s-a făcut trup, a cunoscut slăbiciunea, neputința omului, toată suferința sa. El a întreprins toată slăbiciunea noastră, împreună cu toate încercările acestei slăbiciuni, „cu excepția păcatului” (Evrei 4:15). Acesta a fost modul în care el a putut să simpatizeze cu slăbiciunea noastră și să o transforme astfel în tărie spirituală (cf. Evrei 5: 2; 4:15). „Dumnezeu l-a uns cu Duhul Sfânt și cu putere” (Fapte 10: 8) pentru a arăta în slăbiciunea sa omenească tăria sufletului. Fiind un om adevărat, el a biruit toate ispitele lui Satana (cf. Luca 4: 1-2-2), mai puternic decât „puternicul” (Luca 11:21); triumful său a devenit definitiv în victoria și învierea crucii (cf. Litera 2: 14-15). Această victorie asupra puterii păcatului și a morții este puterea spirituală a lui Isus Hristos. Prin Duhul Sfânt toate slăbiciunile sufletului creștin devin forță spirituală (Corinteni II 12: 9-10).

Reprezentarea virtuților cardinale în rândul figurilor feminine cu atribut de coloană.

Moderare

Este o virtute morală prin care omul folosește și transmite puterile sale fizice și spirituale și alte bunuri la dispoziția sa în conformitate cu ordinea naturii și a dreptății.

În teoria virtuții lui Aristotel, virtutea etică care determină acțiunile omului, care asigură dominația voinței asupra instinctelor.

Tovarășul său este dreptatea, care face voința puternică și statornică în a-i oferi lui Dumnezeu, aproapelui său și lui însuși ceea ce le datorează (conform definiției aristotelice, „dă tuturor ceea ce merită”).

La popoarele naturale, echivalentul moderației este înțelepciunea vieții, care la oameni s-a manifestat prin utilizarea sensibilă a forței și disciplina perfectă. În Evul Mediu, era considerată o virtute cavalerească care o va menține pe loc, înmulțind-o astfel și punându-și abilitățile fizice și mentale în scopul propriu.

Moderația este manifestarea echilibrului corect între lucruri complementare (drepturi și responsabilități): cum ar fi vorbirea și ascultarea, activitatea și odihna, munca și rugăciunea, mâncarea și nu mâncarea. Raportul potrivit este baza echilibrului și a seninătății. - Întrucât cineva își poate stăpâni cel mai bine lumea interioară, dobândirea moderației începe cu reținerea gândurilor, ideilor, opiniilor, dorințelor, dorințelor și temperamentelor. Cumpătarea în sens este sobrietate. În măsura în care dețineți moderație în lumea voastră interioară, atât de mult o veți poseda în sănătoasa armonie a trupului și a sufletului; deci poate fi atât de moderat în lucrurile externe (la serviciu, distracție, mâncare și băutură etc.). Moderația internă este ajutată de ordinea și ritmul lucrurilor externe: agenda (familia și munca), mesele, rugăciunile, ora de culcare, timpii ascendenți, consacrarea duminicii etc. Abordarea liberală distruge în mod constant aceste „constrângeri” și, odată cu ele, ritmul interior, vegetativ (așa-numitul bio-) al omului, care are un efect grav asupra omului.

Moderația în relațiile umane oferă autocontrol și răbdare pentru a suporta slăbiciunile umane, previne manifestările extreme, alimentează respectul față de natură și mediu, frugalitatea.

Conform Scripturii, moderația oferă omului sobrietate, vigilență, considerație (Prima Scrisoare către Tesaloniceni 5: 6-8; Scrisoare către Tit 2,2.12.22; 1 Petru 1: 5;.

Simbolul său este ulciorul ținut în mâinile unei figuri feminine printre alegoriile virtuților (de ex. Mariazell).