Cine aleargă până la urmă?

Nu, nu am început să alerg pentru că voiam să slăbesc. Am început să alerg pentru că nu-mi puteam imagina nimic mai dezgustător decât alergatul în lume. M-am întrebat întotdeauna cine este persoana proastă care doar aleargă multe, multe mile. Tatăl și o prietenă foarte bună aparțineau, de asemenea, acestui grup - am putut să-l justific pe acesta din urmă cu pierderea în greutate, dar, de fapt, nici nu existau motive suficiente pentru mine. Pur și simplu am crezut că tot ce trebuie să faci pentru a alerga este să obții cel mai rapid pe teren cu mingea.
Dacă alergi deja: doar pe distanță scurtă și nimic altceva. Și am pierdut-o repede. În antrenamentele de handbal și baschet în mod regulat, am fost cel mai rapid în cursele ucigașilor. (Traseul sfert înapoi, jumătatea pistei înapoi, trei sferturi în spate și sfârșitul). A trebuit, pentru că oricine a terminat aceste alergări la sfârșit ar putea merge la ture lungi în jurul terenului de fotbal. Ei bine, nu și nu. (acum dacă mă gândesc la asta, poate am alergat la fel de mult ca ceilalți, doar plin de etape rapide)

Apoi, dintr-o dată, am simțit că trebuie să încep să alerg pentru că mă iubesc foarte mult și chiar îl urăsc, dar cu siguranță există ceva bun în asta. La acea vreme, trebuia să ies din zona mea de confort, ceea ce părea o soluție excelentă pentru a face ceva ce urăsc. Alte versiuni ar fi putut fi sărituri cu bungee sau parașutism datorită spațiului meu, dar le-am pus foarte repede. Am citit cu siguranță un plan de antrenament, asta e sigur:) În aproximativ 3 săptămâni am trecut de 2/3 din planul de 12 săptămâni - și apoi am venit cursa feminină pe 3,2 km, apoi cea menționată deja ștafeta maraton K&H.

Deși - în timpul antrenamentelor, dar există și momente în competiții în care simt că nu sunt normal să fac asta, pentru că nu este nimic bun în asta, este departe de a fi terminat, sunt blablabla lent. Apoi îmi ating obiectivul și știu că voi începe din nou și din nou:) Între timp mi-am dat seama că alergatul este bun.