Cazul autonomiei secuiești în 2017

Anul acesta, comemorarea cu demonstrația politică anunțată cu ocazia Zilei Libertății Secuiești a avut loc fără probleme. Datorită descurajării generale, îndepărtării de viața publică și a vremii aspre, cei adunați au cerut autonomia Ținutului Secuiesc în prezența unui număr mai mic de participanți decât înainte și și-au amintit de martirii secui execuți în 1854. Regulile jocului par să fi fost stabilite, iar jandarmeria a considerat, de asemenea, că este mai bine să evite amenzile ilegale și revoltătoare în acest an, cu atât mai mult cu cât aproximativ o sută de sancțiuni impuse anul trecut au fost anulate de instanță.

Guvernul plătitor de monede

Cu ocazia acestui eveniment notabil, mai mulți reprezentanți europeni ai autonomiei comunităților naționale marginalizate au vizitat Transilvania. Günther Dauwen, directorul partidului flamand al EDF (European Free Alliance), Wouter Patho, membru al Noii Alianțe Flamande, care conduce coaliția guvernului federal belgian, a fost prezent. Aitor Esteban, președintele grupului parlamentar spaniol din Partidul Național Basc, a subliniat că chiar și Franța, considerată cel mai prost exemplu european al unui stat național centralizat, va garanta autonomia bascilor care locuiesc acolo de la 1 ianuarie 2017. Dauwen a explicat că autonomia nu este o favoare flagrantă a majorității, deoarece autodeterminarea este un drept democratic fundamental. Și instituțiile legale de autonomie care stabilesc precedentul nu numai că ar destabiliza o țară, ci ar crea în mod explicit un echilibru. Argumentele lor sunt de nerefuzat, este o altă întrebare cine le aude.

Este foarte puțin probabil ca autoritățile române, atât timp cât pot plăti DAHR, care are în spate majoritatea alegătorilor maghiari din Transilvania, și vasalul său politic, Partidul Civic Maghiar, cu bani comuni, să aibă grijă de bunul simț. Politica românească de partea din afară, nu de puține ori în ciuda propriilor interese. În 2005, raționalitatea politică ar fi dictat că Parlamentul de la București a adoptat Legea minorităților, care conținea doar conceptul de autonomie culturală, dar nu ar fi acordat nici o putere de decizie minoritară sau competență de drept public minorității pe un „no-hold-”. interzisă ". comunități nevoiașe. În plus, ar fi concretizat DAHR în cadrul comunității maghiare din Transilvania. Pierderea gigantică a luminii politice ar fi reușit, întrucât mass-media maghiară strigase deja că legislația va asigura autonomia culturală a maghiarilor din Transilvania și au existat și politicieni de dreapta care au luat acest slogan fără critici. Partea română chiar a spus că nu.

Lipsa puterii lipsește

Cu excepția situațiilor istorice foarte speciale și a grupurilor speciale de conștiință colectivă, majoritatea conducătoare a venit doar cu forța. Ce fel de forță ar fi putut arăta puterea comunitatea națională maghiară din Transilvania, care suferise șaptezeci de ani de lipsă de drept și umilință după 1990? Ar fi fost o demonstrație de forță dacă pledoaria comunității noastre ar fi acționat cel mai decisiv și mai consecvent asupra cerințelor noastre legitime de trei niveluri de autonomie, atunci când situația era încă lichidă, când noua conducere care își consolida încet puterea la începutul Anii 1990 au fost sub cea mai mare povară a dovezii. Ce s-a întâmplat în schimb? László Tőkés înjunghiat în spate de liderii fracțiunii DAHR cu privire la evidențierea curățării etnice prin mijloace fine, procesul din Gerzensee și Neptun și apoi cazul lui Benedek cel Mare care a vizat distrugerea moral-politică a președintelui de onoare.

Ar fi fost o demonstrație de forță dacă DAHR, împreună cu diplomația maghiară, ar fi cerut prețul aderării României la UE. Această „fereastră istorică” a fost definitiv închisă la 26 septembrie 2005, când, la cererea guvernului Gyurcsány, legislativul maghiar cu majoritate MSZP-SZDSZ a votat în favoarea aderării necondiționate a României la UE.

Ar fi fost o demonstrație de forță dacă DAHR ar fi stat pe picioare în 1996 și, în conformitate cu propunerile depuse oficial de László Tőkés, ar fi cerut prețul rolului coaliției guvernamentale în dovedirea puterii române față de Vest.

Ar fi fost o demonstrație de forță dacă, la 30 septembrie 1998, înainte de călătoria premierului român Radu Vasile în Statele Unite, DAHR ar demisiona din guvern în conformitate cu ultimatumul adoptat cu 25 de zile mai devreme în cazul unui universitate maghiară de stat independentă.

Ar fi fost o demonstrație de forță dacă planul de construcție națională la scară largă a Adunării Guvernului Local Secuiesc ar fi continuat în 2010, care ar fi putut deveni o instituție comunitară de formare a istoriei de a construi voința fără a încălca normele constituționale românești.

Ar arăta, de asemenea, puterea dacă maghiarii din Transilvania s-ar uni acum și s-ar întoarce la paradigma Brașovului: ne-am număra pe noi înșine, am crea parlamentul ungar în Transilvania prin alegeri interne și ne vom concentra toate eforturile asupra politicii externe. Există vreo șansă? După părerea mea, nu.

Reprezentarea aspectului

Atât de mulți oameni din elitele politice maghiare și românești sunt interesați să continue jocul și aparițiile actuale de „spălare a mâinilor” la care cu greu ne putem aștepta la o schimbare fundamentală. Profesorul nostru de chimie a rezumat esența acestui joc de mai bine de trei decenii la un liceu din Timișoara: „Mă prefac că predau, testezi ca și când ai învăța”. Astfel, DAHR pretinde că reprezintă interesele maghiare, iar puterea română pretinde că uneori datorăm unele concesii acestei pseudo-reprezentări. Toată lumea își joacă rolul, trăind din ea pe măsură ce comunitatea crește.

Ce pot face cei care refuză să participe la acest joc respingător? Cel mai simplu mod de a sta deoparte este să spunem că, dacă nu există nicio perspectivă de supraviețuire pe termen lung la nivel de comunitate, să dedicăm cât mai multă energie posibil îmbunătățirii calității vieții noastre. Majoritatea procedează la fel oricum.

Pe de altă parte, merită să ne gândim la adevărul etern formulat de episcopul reformat László Ravasz, care spune: „nu există o înfrângere mai mare decât a ne obișnui cu răul”. Și la aceasta să adăugăm ideea clasică a lui Edmund Burke, considerat tatăl conservatorismului: „tot ce este necesar pentru triumful răului este ca binele să rămână inactiv”.

Ridicați steagul autonomiei

Coerenți și principiali de Burke ca „buni”, ei nu pot face altceva decât să încerce să ridice stindardul autodeterminării și autonomiei comunității la capacitatea lor, să rămână la obiectivele pe care le-au exprimat odată împreună și să nu își permită să să fie cumpărat sau intimidat. Și dacă există o schimbare veselă, care este aproape miraculoasă - acea perseverență corectă, de neîntrerupt, îndeplinește sprijinul alegătorilor - atunci vor arăta: se poate urmări o politică diferită.

Între timp, această mână de echipe poate fi motivată de conștientizarea faptului că rostirea adevărului este o valoare de sine, stabilirea exemplului moral-politic este un scop în sine care își aduce recompensele. Poate că această mică brainstorming este o altă idee clasică pe care Dezső Szabó a pus-o pe hârtie în 1922: „victoria nu este sensul luptei, ci minunatul sacrament al datoriei”.