Dancing in Schizophrenia - Criticism of the Black Swan

Unul dintre cei mai talentați regizori originali din ultimul deceniu, Darren Aronofsky a început ca un regizor independent. Pi, Requiem for a Dream și The Source au provocat, de asemenea, un răspuns destul de profesional, Aronofsky ajungând în cele din urmă cu filmul său din 2008 The Wrecker. Iar ultima sa lucrare, Black Swan, demonstrează că poate rămâne acolo. A fost articulată de mai mulți, dar paralela este atât de evidentă, încât trebuie să vorbim despre asta și aici: Lebăda Neagră este de fapt același lucru cu The Wrecker. Despre paralelismul și lupta dintre trup și suflet, despre modul în care procesele din psihicul uman pot fi îndeplinite în închisoarea trupului. Este o paralelă foarte importantă, dar în esență pune capăt asemănării. Spre deosebire de asprimea și minimalismul slab al luptătorului, baletul folosește un simbolism pictural extrem de puternic, visele și realitatea se alternează, iar lumea este mai complexă și mai barocă datorită referințelor cinematografice frecvente și frumoasei lucrări Ceaikovski care definește coloana vertebrală și dramaturgia. a poveștii. Pentru el, regizorul vrea de obicei să spună ceva despre artă în general. Toate acestea înseamnă, de asemenea, că Black Swan oferă multiple interpretări.

Deoarece lumea sa vizuală este puternică, ei profită foarte mult de influențele dramaturgice ale muzicii (autorul muzicii de film Clint Mansell) și pentru că au actori ca ei. Măsura în care actorii francezi și de peste mări nu pot fi încadrați este, mai presus de toate, un bun exemplu de Natalie Portman. Portretizarea ei este atât de puternică și autentică încât nu putem decât să ne gândim: și ea a trebuit să lupte cu rolul la fel ca Nina. Vincent Cassel excelează în figura coregrafului obraznic și încrezător, iar printre numeroasele spectacole bune aș evidenția piesa lui Mila Kunis (Lily) și Barbara Hershey (mama Ninei).