Din adâncurile deșerturilor

Patru noi discuri stoner rock

Seven Sisters Of Sleep: Ezekiel’s Hags The Seven Sisters Of Sleep s-a format la Los Angeles în 2010 și prezintă fețe veterane precum vocea destul de inumană a cântărețului Tim McClary, care a lucrat anterior în The Arm and Sword of a Bastard God - și demn de acest nume, Seven Sisters, de asemenea, persistent forțează linia ocultă/satanică în versuri. Ezekiel’s Hags este al treilea disc al trupei compuse din cinci piese și, în același timp, cel mai riguros dintre aceste spectacole: atunci când încetinesc, sunt destul de asemănători cu un Bongzilla serios/Eyehategod /

O brigadă de adulți la dieta Weedeater și, când se învârt, se încălzesc până la treierat. Este un disc insuportabil deprimant și rău la prima audiere, dar ultima dată când Dopethrone din Canada a reușit să facă un nămol atât de convingător și energic a fost pe albumul de anul trecut Hochelaga. The Warmaster, care zmește ca penultimul albumului, este cel mai bun, cu un riff adorabil încetinit în mijloc, iar daltrio-ul aliniat în față evocă fugari de criptă obosiți de metal, încetiniți, precum Paradise Lost timpuriu. (Recidiva, 2016)

Biserica Mizeriei: Și apoi nu au existat Când Biserica Japoneză a Mizeriei a arat și a plantat terasa acoperișului A38 acum un an și jumătate, totul părea să fie în jurul lor, dar nu după mult timp, formația completă a scăpat de basistul Tatsu Mikami. Mikami s-a ridicat atât de mult, încât a zburat în Maryland și a recrutat astfel de vedete subterane, încât nu a fost o exagerare să numim noua versiune a Church Of Misery un supergrup: fostul membru al fermierilor de sânge, Dave Sulkin, a sosit la chitară, fostul cântăreț de bas repulsie. cântăreț, Scott Carlson a înființat-o, iar bateristul a devenit Earthride Eric Little.

Cei care se așteptau la materiale mai întunecate, mai bolnavi decât înregistrările obișnuite ale Church of Misery, ar trebui totuși să fie dezamăgiți: Mikami și nou-veniții săi au petrecut probabil timp în team building și ascultând Black Sabbath pentru team building, așa că And Then ... este vizibil mai restrâns și retro, înregistrările anterioare ale trupei și îi lipsește cumva vibe-ul diabolic care era acolo la Master Of Brutality sau Second Coming. Așadar, noua Biserică a Mizeriei a devenit un exercițiu de stil, dar perfect. (Rise Above, 2016)

Black Tusk: Stâlpi de cenușă De atunci, noul disc Black Tusk are o notă destul de tristă
aceasta este ultima lansare a unei trupe georgiene care îl va interpreta pe cântărețul și basistul Jonathan Athon. În noiembrie 2014, Athon și-a distrus Harley într-o mașină, iar două zile mai târziu a murit din cauza rănilor sale. Muzicianul, care a trăit doar 32 de ani, a fost înlocuit de fostul membru al baronesei Corey Barnhorst, iar trio-ul, care i s-a alăturat anul trecut, a adus un omagiu unui prieten care a murit tragic tânăr - puțin din cenușa lui Athon și de când erau în Budapesta, o mică parte a ajuns și în Dunăre - și acum iată al cincilea record major alunecat din cauza tragediei.

Toate acestea sunt deosebit de triste pentru că Pillars Of Ash este cel mai bun disc Black Tusk, plus băieții din savană nu au schimbat prea mult din rețeta încercată și adevărată: sunetul rar al chitarii, timping-urile lui James May, tempo-urile aproape punk, intensitatea necruțătoare cu care buzunară literalmente ultima încercare a trupei anterioare a lui Barnhorst, baroneasa, tot din Savannah. Ar fi păcat să se oprească. (Recidiva, 2016)

Karma To Burn: Mountatendon Ţar Este înfricoșător să ne gândim la faptul că Karma To Burn, care a ajuns odată cu apariția stoner rock în anii 1990, are peste douăzeci de ani. Chitaristul condus de chitaristul William Mecum cânta la acea vreme muzică complet instrumentală, aveau un cântăreț doar pe primul disc când șefii etichetei Roadrunner au crezut că pot face bani din tot ceea ce este stoner rock. Repetiția a eșuat, iar trupa a revenit la melodiile instrumentale, care sunt de o mie de ori mai bune pentru ei decât crampele cântăreței, iar în direct trio-ul produce o muzică de bucurie pur distractivă, chimic pură, care nu are deloc voce.

Mountain Czar este un disc cu cinci piese, de 23 de minute (mic), unde patru piese rămân pe linia tradițională, ceea ce înseamnă că auzim un stoner ritmant, cu un sunet de chitară suficient de deghizat, iar singura temă vocală este Tom Petty remake, Runnin 'Down A Dream, tradus în italiană cu versuri ale unei cântărețe italiene, o anumită Stephanie Savy. Și aici trebuie să mă resping: acesta este lovitul perfect de stoneri, care în sine merită puncte maxime. (SPV, 2016)