Epoca noastră în 1926

Iugoslavia este o parte integrantă a politicii sale. Belgradul

centralismul a contopit cu abilitate radicalii și elementele țărănești croate ruse și sovietice și a alimentat în mod conștient tradițiile așa-numitului „mare sârb” în sufletele maselor sale. Este un fenomen interesant că popoarele fortificate din Europa Centrală au învățat multe din pan-germanism, care, în mâinile prusacilor cu cap clar, a devenit o adevărată viziune asupra lumii a istoriei și îi place să atribuie roluri istorice și salvatoare de lume aspirațiile lor politice. Mussolini visează la restaurarea Imperiului Roman, iar slavii vorbesc despre propria lor vocație culturală, iar mișcarea Zenith, cu sediul la Zagreb, proclamă că „spre deosebire de obositorii popoare occidentale, popoarele slabe vibrante din Balcani sunt așteptate să reîmprospătați și salvați cultura europeană. ”4 Iugoslavia, urmând exemplul german, răspândește această idee în școli și barăci.

Serbia a intrat în război în 1914 pentru a obține o mare, care era o condiție a existenței economice datorită politicii vamale izolatoare a feudalismului maghiar. Deci, dacă Italia pune mâna pe coasta dalmată, clopotul morții va suna din nou peste capul Iugoslaviei. Cu cât este mai urgentă apărarea puterii și influenței militare a Italiei în Albania și Balcani, cu atât este mai urgentă apărarea slavilor sudici. În Balcani, Italia și România au aceleași interese și un obiectiv comun: de a împiedica apropierea Iugoslaviei și Bulgariei, lucru care a fost pe agenda recentă. Consilierul rus în probleme balcanice, președintele sovietic al Ucrainei, susține ideea unui compromis sârbo-bulgar, în timp ce România și Italia încearcă să-l împiedice. Se știe că Rakovsky este un bulgar de origine română și unul dintre punctele forte ale politicii externe anti-române a Rusiei Sovietice.

Ideea de a uni Iugoslavia și Bulgaria nu este nouă. Ideea a fost ridicată pentru prima dată de Sava Rakovsky, liderul emigrant al Revoluției Libere Bulgare, în 1866, după ce propunerea sa pentru o uniune personală româno-bulgară a găsit urechi surde la București. Nu este o simplă coincidență și caracteristică faptul că propunerea a fost apoi îmbrățișată de Pasics, care a luptat pentru un foc neîncetat în adunările populare și în parlament pentru uniunea sârbo-bulgară. În marele său ajutor, a fost un profesor din Szkerlicsi, care, în jurul anului 1850, în centrul de atunci al culturii sud-slave, în Novi Sad, a scris o carte intitulată Omladina, în care a dezvoltat un program pentru unirea tuturor Jugo-urilor ) Slavi. Amenințarea uniunii bulgaro-sârbe a bântuit de mult și este una dintre cele mai sensibile probleme din Balcani. De exemplu, când prințul sârb Mihály Obranovics i-a propus lui Lajos Kossuth să formeze Confederația Dunării în 1859, el și-a imaginat că Ungaria, cele două principate române și Serbia, care fuseseră extinse prin anexare cu Bulgaria, vor fi unite într-o alianță. Tendințele politice adaptate nevoilor economice au văzut, de asemenea, necesitatea unirii tuturor slavilor sudici.

De la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, Rusia sovietică cultivă ideea unei uniuni bulgaro-sârbe în Balcani. Scopul său este transparent: să ofere hegemonie politică și slavilor din Balcani și, astfel, să asigure influența Rusiei. Propagandistul și trezitorul ideii este Istanbul, fostul dictator țărănesc bulgar, și Radic, liderul țărănesc croat. Astăzi, situația este că cercurile politice și militare oficiale din Iugoslavia au luat în serios planul Uniunii Slavice de Sud și, în orice moment, este de așteptat ca România și Europa să fie prezentate faptului împlinit. Pe partea bulgară, Todorof Kosta, profesor universitar la Sofia, a fost fost partizan al Istanbulului, iar pe partea iugoslavă, el este propagat de Radic și de cei mai competenți factori ai armatei iugoslave. Opinia este că odată cu unificarea Iugoslaviei și Bulgariei, poporul sârb se va întoarce la mare într-o zonă relativ mai puțin amenințată. Sulyosbit este faptul că Franța se uită și la consolidarea Iugoslaviei în acest fel, deoarece o Iugoslavie puternică ar ocupa Italia în est și ar întârzia escaladarea conflictului italo-francez.

Acesta este modul în care lecțiile celui de-al doilea război mondial sunt filtrate. Contradicțiile intensificate vor duce în cele din urmă la o nouă redistribuire a forțelor politice. Franța, care a reușit să-și asigure poziția de mare putere în Occident susținând aspirațiile cuceritoare ale Turciei timp de secole și amânând astfel consolidarea adversarului său, Austria, până în momentul distrugerii sale, a imminat o altă amenințare după cel de-al doilea război mondial. În această Europă, interesele maghiarilor și românilor sunt aceleași. Rusia revoluționară încearcă să cucerească Marea Neagră și Constantinopolul, precum și Marea Răsăriteană și exproprierea Dunării și este susținută în acest demers de toate popoarele slave. Ce se va întâmpla dacă Europa pierde aceste căi navigabile importante și militarismul francez orbit reintră în război? Acest lucru nu ar însemna prăbușirea capitalismului occidental, ci regula omniprezentă a imperialismului rasial slav și înrobirea a milioane de europeni.

Întrebarea se pune de bunăvoie: nu ar fi posibilă evitarea amenințării slave fără a permite escaladarea contradicțiilor? Având în vedere importanța problemei, consider că este necesar să descriu planurile și experimentele care au scopul de a face acest lucru.

Alte încercări au căutat să izoleze interesele balcanice. În secolul trecut, ideea de a uni tinerele state naționale din Balcani într-o alianță împotriva stăpânirii fanarilor și a aspirațiilor unei mari puteri din nord a fost prețuită de partea română cu o preferință deosebită. Conspirația boierească moldovenească, dezvăluită în 1839 sub conducerea lui Radu Leonte, a proclamat: „Conducătorii României și Serbiei trebuie să fie uniți împreună pentru a forma o alianță precum Germania”. La scurt timp, liderul emigrației bulgare, Sava Rakovsky, în 1866, după expulzarea prințului Cuza - pentru a se apăra împotriva unei posibile influențe turcești - a propus încheierea unei „sfinte alianțe româno-bulgare”, dar din nou fără succes. Chiar mai târziu, în 1877, Istanbulul, dictatorul bulgar însetat de sânge, a oferit Bucureștiului o uniune personală româno-bulgară, însă situația politică din acea perioadă nu a văzut momentul potrivit de ambele părți.

Ultima dată când a fost menționată confederația balcanică a fost în 1905. Apoi, o carte intitulată Une confédération orientale este publicată la Atena pentru a propaga Alianța Balcanică. Presa greacă îl suspectează pe autorul cărții din Take Jonescu. La Roumanie, buletinul de politică externă în limba franceză al guvernului român, neagă că acest lucru era adevărat, dar Rakovsky, actualul președinte al sovieticilor ucraineni în 1915, susține că „chiar dacă Take Ionescu este autorul cărții, ideea era sus. ” 8

În urmă cu câțiva ani, T ă sl ă uanu C. Octavian, fost ministru român, a scris o carte despre rezolvarea problemelor restante din Europa Centrală și de Est. El își recomandă cartea pe fruntea grăbită a Kisantantului și pe pagina de titlu se citește „Sugestii pentru Kisantant”. Fostul ministru al afacerilor externe va elabora un plan pentru o Asociație a Europei de Est și a Asiei Mici. Federația se va numi estul Statelor Unite și membrii acesteia ar fi: Polonia, Lituania, Letonia, Estonia, Austria, Cehoslovacia, Ungaria, România, Iugoslavia, Albania, Bulgaria, Grecia, Italia și coloniile sale, Turcia, Siria, Armenia, Georgia și Caucaz. Conform calculelor sale, imensa formațiune de stat ar avea o suprafață de 4.697.200 Km 2 și o populație de 164.750.000. După rasă, statele latine ar avea 56,77 milioane, slavii 57,64 milioane, statele turanice 26,1 milioane, iar restul cu 24.232.000 de locuitori. Potrivit religiei, popoarele federației ar fi împărțite astfel: romano-catolici 98.652.000, ortodocși 44.020.000, protestanți 3.478.000 sau creștini în total: 146.150.000 și mahomedani 18,6 milioane.

Acest plan este, de asemenea, neviabil. Implementarea acestuia ar întâmpina obstacole de netrecut. În orice caz, este tipic ca persoanele cu funcții de responsabilitate în așa-numitele state „victorioase” să fie angajate în astfel de planuri fantastice. Aceasta este o dovadă că fânul Europei de Est nu este corect și este timpul să scoatem problema echilibrului politic din Europa de Est din gunoiul indiferenței de război. Indiferent cum ne răsucim și răsucim lucrurile, realitatea sângeroasă ne rânjește pe fețe și putem vedea că după cel de-al doilea război mondial, peste 190 de milioane de slavi sunt în opoziție directă cu 69 de milioane de maghiari, români, italieni și greci. Și în ceea ce privește vitalitatea slavilor, nimic nu este mai caracteristic decât faptul că dr. Sándor Bonkáló. În 1915, potrivit statisticilor oficiale, el știa doar 180 de milioane de slavi, iar astăzi numai Rusia are o populație de 150 de milioane. Ce putem face în legătură cu această uriașă mulțime dacă adăugăm lumea islamică de 15.750.000 de suflete și Asia Mică cu 8.930.000 de oameni? Iată cea mai arzătoare problemă din Europa, problema slavă în număr! Abia înainte de migrație, slavismul reprezenta o amenințare la fel de mare pentru Europa ca și astăzi. Rusul melancolic și ceartă nu era periculos, dar slavismul agresiv a fost precursorul partizanatului masiv bbonist.

Ar fi greu de înțeles de ce? Cel mai izbitor lucru este că liderii bine informați ai Cominternului uită complet de pacea de la Trianon, deoarece un astfel de tratament al problemei minorităților din Europa Centrală ar afecta în primul rând Iugoslavia și Cehoslovacia, dar, în același timp, proletariatul român mutând Rusia străină politică. Nici nu se poate spune că liderii Cominternului nu erau conștienți de pacea care avea să cadă în Europa Centrală, deoarece a fost semnată la 4 iunie 1920 la Trianon, iar Congresul Comunist Mondial a început la 17 iulie 1920 și a durat până la 7 august. Iată, o altă dovadă că politica externă a Rusiei revoluționare este într-adevăr încărcată de prejudecăți rasiale.

Înainte de confesiunea lui Lenin, nici capitalismul european, nici proletariatul european nu pot trece cu ochii închiși. Să nu ne lăsăm păcăliți: o Europă „capitalistă” se confruntă cu Rusia și cu un grup de popoare slave care simpatizează dogmele maximaliste ale revoluției și sunt forțate să revină în sistemul capitalist de producție. Rusia revoluționară nu mai este un „stat muncitor” socialist, ci un formidabil capitalism de stat care este forțat să cucerească și politica imperialistă să-și asigure oportunitățile economice. Și ca atare, nu este diferit de imperialismul italian, care, cu planul său de cucerire pe scară largă, nu își satisface în cele din urmă propriile păruri „naționale”, dar obține cu disperare locuri de muncă pentru șomeri în zonele care trebuie achiziționate și materii prime pentru producția industrială italiană în criză. Potrivit acestora: programul „pan-slav” se desfășoară deja înaintea exemplului pan-germanismului, care a fost dezvoltat înainte de război și, de asemenea, pentru a ascunde interesele economice, trebuie doar să deschidem ochii pentru a vedea evenimentele în lumina potrivită. .

Criza culturii europene are o viziune asupra lumii în natură și doar așa-numita „cultură civică” care se hrănește pe terenul umed al civilizației mașini este pe moarte. Cultura europeană și, în special, cultura creștină, nu pot eșua încă, deoarece nu sunt un credincios stabilit și ferm că pacificarea Europei va crește șansele ca idealurile creștine să fie puse în practică și nu numai că vor pune bazele unei noi culturi europene,.

1 Tamás Massaryk: Noua Europă (Poziția slavă). Ediția Globus, Kosice 1923.

3 I. Sf. Ioachimescu ș i A. Kundrnic: Republica cehoslovac ă. Cultura Na țională. Bucure ș ti 1924.

4 Vezi Keresztúry: Tendințe culturale și artistice ale timpului nostru. Arad. Sunday Sun X. Vol. Numărul 6