Papp Sándor Zsigmond: Hate (fragment din roman)

Se sărbătorește prima zi de naștere a lui Sándor Loboncz.
Tort de ciocolată cu o lumânare care răcnește în mijloc, înconjurat de întreaga familie. Umbra flăcării flirtează cu milă pe fețele aplecate peste tort. Francis stă într-un costum cu rigiditate solemnă lângă Sanyika, care se agață de marginea mesei. În cele din urmă, Teresa cu fața roșie suflă lumânarea în loc de nepoata ei, apoi se grăbește să spele vasele. Tibor și Mary aplaudă, mătușa Lenke încuviințează din cap ca și când fără ei ar fi acum în mormânt, sau cel puțin în iad în cazanele conștiinței.
Mirosul de naftalină al blănurilor vechi plutește deasupra lor. Pacea a săpat din adâncul dulapului.

A dat din cap către omniscientul, care a lins un dosar de pe masă și a făcut pași rapizi pentru a părăsi biroul. Dar încă nu a făcut semn cu mâna. Se pare că încă vrea să spună ceva. Tibor este la jumătatea drumului, încercând acum să coboare discret înapoi în fotoliul gol din piele. Cele două mâini moi se lipesc leneș una de cealaltă pe birou. Dumitru, de parcă nu ar fi fost aici, se uită fix la frunzișul cascador al castanului din spatele ferestrei.
„Și ai avea încă mare nevoie aici, mai ales pe tine”, continuă el în cele din urmă, iar Tibor vede îngrijorat că fiecare cuvânt rostit întărește una dintre trăsăturile lui Cupru. „Și, din câte știu, nici măcar nu au terminat pentru ce au venit”. De exemplu, nici măcar nu vorbesc Tatăl nostru în limba maghiară, nu-i așa? ”Dumitru își drese gâtul încet și apoi o liniște nesfârșită se așează peste cameră.
Și în timp ce cuvintele alunecă în jos până la stomacul lui Tibor, sunt scufundate în resturile de fum, ca ceva în ceață, tremurând peste tot în interior.
Și știi: nu te va putea opri o vreme.