Boli frecvente

Vinovăția arată calea către autenticitate

Articole recomandate pe această temă:

Ne-am putea simți vinovați în timp ce nu suntem? Sau suntem vinovați fără să ne dăm seama? Răspunsul la ambele întrebări este da. Vinovăția „falsă” chinuitoare pe care o simți atunci când nu este acuzat de vreun păcat obiectiv poate duce la boli psihosomatice grave și poate necesita tratament psihoterapeutic. În același timp, sentimentul de vinovăție ne poate arăta modul corect de a trăi și ne poate ajuta să ne găsim viața autentică.

Vinovăția ne-a făcut să ne dăm seama că nu suntem ființe izolate, independente de mediul nostru, ci că acțiunile noastre afectează alte persoane și relațiile noastre cu ele. Încercarea de a nu fi niciodată vinovat este incompatibilă cu viața și se încheie adesea într-o evadare de la o boală mintală. De exemplu, o persoană va fi deprimată doar pentru a nu fi nevoită să-și asume responsabilitatea pentru nimic și pentru a gândi sau a simți ceva care ar putea să o facă să se simtă vinovată.

În cazul dezvoltării sănătoase a personalității, vinovăția bazată pe anxietate în copilărie, care se bazează pe evaluarea părinților, este înlocuită din ce în ce mai mult cu vinovăția determinată de valori. Se bazează pe conștientizarea faptului că am păcătuit împotriva unei valori importante pentru noi și ne judecăm propria personalitate în funcție de propriile noastre valori.

Vina falsă te îmbolnăvește mental

Cu toate acestea, cu orice persoană, el sau ea poate dezvolta vinovăție, indiferent de păcatele identificabile în mod obiectiv și de propriile sale acțiuni sau omisiuni. Astfel de sentimente „false” de vinovăție pot fi foarte chinuitoare și pot duce la boli psihosomatice severe din cauza stresului emoțional pe care îl provoacă. Sunt cunoscute următoarele forme de exprimare a vinovăției patologice:

Vina de bază: se experimentează deja simpla existență ca păcat. Sosirea copilului nu a fost binevenită de părinți, deoarece, de exemplu, au trebuit să se căsătorească pentru că mama a încercat să întrerupă sarcina, copilul s-a născut în afara căsătoriei, a fost rezultatul violenței sau nu a aparținut ”Gen.

Vinovăția care decurge din vitalitate: aceasta apare atunci când, de exemplu, cineva crede că succesul său împiedică sau împiedică pe altcineva. Acesta este modul în care tulburarea de performanță și criza examenului iau naștere din culpă atunci când cineva se simte inconfortabil depășind pe alții. Sau copilul trebuie să-și înăbușe vioiciunea, deoarece trebuie să fie mereu în căutarea unui părinte cu o boală cronică.

Vina supraviețuitorului: se dezvoltă după o experiență traumatică sau introducerea violenței (introiecție). Astfel de oameni se plâng constant că au dat faliment când ar fi trebuit să-i salveze pe alții, de parcă lupta lor pentru supraviețuire i-ar fi făcut vinovați.

Culpa divorțului: vinovăția poate fi, de asemenea, legată de aspirațiile de autonomie, cum ar fi independența sau succesul, dacă autoritatea părintească nu încurajează suficient încrederea în sine, ci acționează împotriva ei. Există, de asemenea, credința că divorțul înseamnă deteriorarea sau distrugerea obiectului iubirii. În spatele problemelor de performanță a muncii sau a croazierelor la examen se află adesea o vinovăție inconștientă de divorț, deoarece succesul, și mai ales examenul, este un pas înainte, un pas către divorț.

Vina traumatică: experiențele de violență și pierdere lasă în urmă un corp străin în sine, o introiecție care provoacă vinovăție. Dacă victima are nevoie de făptuitor pentru a supraviețui - de exemplu, copilul este părintele care își tratează tatăl vitreg - atunci victima proiectează păcatul infractorului, astfel încât el sau ea să-l poată păstra ca obiect de dragoste. Pierderea (timpurie) a obiectului iubirii poate provoca, de asemenea, o astfel de vinovăție. Traumele severe implică o trecere masivă a frontierei, rupând granița dintre făptuitor și victimă. În consecință, se dezvoltă și un fel de „autoritate tiranică” în victimă, care privește în plus victima de valoarea sa și o declară vinovată. Când părinții poartă păcate grave, nedeclarate, copilul își asumă adesea vinovăția și simte o rușine pe care făptuitorul refuză să o simtă.

„Pentru majoritatea oamenilor, există o singură lovitură reală: să simți că ai făcut o greșeală și să ai ceva de făcut pentru tine”, a scris moralistul francez Jean de la Bruyére (1645–1696). Și nu pare să aibă importanță dacă a greșit de fapt sau doar simte că trebuie să se învinovățească.

Sentimentele iraționale de vinovăție acționează ca niște păcate reale

Dacă ne considerăm vinovați irațional, din păcate are același efect asupra sufletului ca și cum am fi cu adevărat păcătoși. În mod similar, dacă credem că ne iubesc mai puțin, are același efect ca și când ne vor cu adevărat mai puțin. O astfel de vinovăție poate fi eradicată de obicei numai prin psihoterapie. Procedând astfel, trebuie făcută o distincție între partea irațională a păcatului simțit individual, păcatul dezvoltării de sine cuprins inevitabil în acest principiu și, în cele din urmă, păcatul real. De asemenea, putem fi vinovați de noi înșine dacă ne oprimăm în mod constant propria ființă pentru că vrem să ne adaptăm la ceilalți.!

Coexistența umană funcționează numai prin iertare

A trăi înseamnă a fi vinovat. De aceea, coexistența umană nu ar fi fost posibilă dacă oamenii nu s-ar fi eliberat în mod constant reciproc de consecințele acțiunilor lor, adică nu i-ar fi iertat. Viața și relația nu sunt posibile dacă nu ne putem ierta pe noi înșine și pe ceilalți.

Cu toate acestea, înainte de a putea fi iertați prea repede într-un mod de rău augur, trebuie să ne confruntăm cu „făptuitorul” intern și adesea în realitate, contactând sentimentele noastre precum durerea, compasiunea, furia. În cele din urmă, numai acest lucru poate duce la reconciliere și la un nou început sau la o protecție și o izolare mai eficiente a noastră.

De fapt, toată lumea știe să fie corectă cu ceilalți. Conștiința ca un fel de „lege interioară” este dată omului de-a lungul culturilor. Potrivit vechii zicale, putem scăpa de pedeapsă, dar nu și de conștiința noastră. Și se mai spune în Faustul lui Goethe că „omul drept, oricât de greșit, știe foarte bine care este calea adevărată”.

Găsit în fiecare cultură: conștiința ca „lege a naturii”

Dar dacă conștiința, ca senzor definitoriu al binelui și răului din sufletul uman, se rătăcește, de exemplu, pentru că cineva, de teama de a nu fi exclus din grup, se supune normelor grupului dominant? Omul suprimă atunci vina reală obiectivabilă și se răzvrătește împotriva plângerilor sale, se enervează, explică, își proiectează vinovăția asupra țapilor ispășitori, se supune opiniei mediului, doar pentru a le aparține. Membrii SS, de exemplu, și-au comis relele cu convingeri fanatice și conștiință deplină.

Tacerea conștiinței duce la dezumanizarea lumii și, dacă nu acționăm împotriva ei, aceasta devine un pericol de moarte. Când cineva nu mai poate vedea păcatul, este bolnav mintal. Numai oamenii inumani, psihopații și monștrii nu au conștiință. Un suflet cu adevărat pierdut, care se simte complet liber de conștiința sa prin auto-justificare.

Vinovăția trebuie tratată jignitor

Deci ar fi o greșeală să suprimăm vinovăția, să scriem în detrimentul altora, să criticăm și să acuzăm.
Ar fi un cerc vicios care ar duce din păcat prin anxietate și furie la un sentiment de vinovăție din nou. Nici nu este o soluție să ne scriem păcatul personal în detrimentul structurilor sociale fără a simți propria noastră complicitate.

Păcatul nostru cu adevărat existent trebuie tratat jignitor: să arătăm remușcări deschise, să mărturisim păcatul, să împărtășim altora că ne pare foarte rău, să ne cerem scuze, să luăm măsuri, să ne asumăm responsabilitatea și să căutăm repararea, totul fără a ne pedepsi pe noi înșine sau devalorizându-ne pe noi înșine, pentru că la rândul său, nimeni nu o folosește. Se știe că toată lumea este mai înțeleaptă retrospectiv. La rândul său, aceasta înseamnă că putem învăța din propriile greșeli.

Vinovăția își îndeplinește funcția numai dacă ne face să iubim mai mult oamenii, să privim mai adânc, să devenim mai compasiori și mai iubitori, mai pașnici și mai puțin auto-justificați. Un cuvânt ca o sută dacă devenim o personalitate mai autentică și învățăm să parcurgem propria noastră cale. Atunci vom putea trăi mai independent și în același timp mai deschiși la relații.

Vocea interioară oferă o inspirație pentru viața reală

Când ne ascultăm vocea interioară, ne trezim, ne dăm seama de viață. Să-l ascultăm mai degrabă decât pe oameni! În acest fel, ne putem găsi drumul către noi înșine și spre inimile oamenilor și, în același timp, să scăpăm de grijile patologice. Cu aceasta, viața noastră devine o aventură, conștiința noastră se extinde.

Sensul conștiinței și al vinovăției autentice este de a ne inspira și a ne ghida din interior, de a arăta viața reală în care nu depindem de constrângeri externe (moralitate, lege, tirani, reguli rigide, presiune de grup). Așa putem rămâne pe calea care duce la autodeterminare și la iubirea vie.