Camera de manevră a președintelui Republicii

Cea mai interesantă armă din perioada de după schimbarea regimului a fost instituirea vetoului în arsenalul prezidențial. Președintele Republicii poate ridica un veto politic dacă nu este de acord cu o lege adoptată sau poate aplica un veto constituțional în cazul în care se confruntă cu neconstituționalitate în cursul sarcinii sale de semnare și promulgare a legilor.

Aplicarea instituției veto-ului prezidențial a fost întotdeauna înconjurată de o mare acoperire a presei, indiferent de măsura în care veto-ul ca instituție a fost în concordanță cu rolul politic al președintelui. Ca rezultat al activității lui János Áder în ultimul an, tot mai multă atenție a fost acordată instituției de veto de către șefii de stat, deoarece predecesorii săi erau împărțiți: a existat un președinte care nu a considerat veto-ul parte a rolului său politic, în timp ce alții să consolideze greutatea politică a vetoului lor. Ponderea politică a unui veto important pentru fiecare președinte al republicii, care poate fi cel mai bine măsurată prin eficacitatea sa. Examinat din punctul de vedere al șefului statului, putem vorbi de succes politic dacă Adunarea Națională - cel puțin parțial - a luat în considerare preocupările exprimate de președintele Republicii și a făcut modificările corespunzătoare sau dacă Curtea Constituțională a declarată neconstituțională.

Privind în urmă, acum se poate observa că președinții republicii au dus o luptă serioasă pentru ca parlamentul maghiar să-și ia în serios veto-ul politic, în timp ce s-au confruntat cu aceeași problemă mai puțin în cazul unui veto constituțional. Curtea Constituțională a fost întotdeauna deschisă petițiilor prezidențiale și a constatat neconstituționalitate în majoritatea cazurilor specifice, chiar dacă din motive diferite de cele cuprinse în petiție. Este păcat să găsim o conspirație în această chestiune: moțiunile întocmite de personalul prezidențial depășesc cu mult celelalte moțiuni în ceea ce privește standardele profesionale, iar președinții republicii au folosit de obicei acest instrument atunci când neconstituționalitatea unei dispoziții ar putea fi au ridicat cu mare certitudine rolul președintelui în sistemul constituțional - aceștia au acordat întotdeauna o atenție deosebită moțiunilor prezidențiale. Pentru a o spune mai simplu, am putea spune că precizia mare a loviturilor șefilor de stat maghiari este codificată în sistem.

Cu toate acestea, veto-ul a reprezentat, de asemenea, o dilemă dificilă pentru președinții înșiși, deoarece a dus la un drum accidentat către succesul politic. Prima și cea mai mare constrângere a fost imediat regula strictă a vechii constituții - și interpretarea Curții Constituționale - conform căreia președintele Republicii trebuie să recurgă fie la un veto politic, fie la un veto constituțional. Faptul că constituția maghiară era extrem de clară cu privire la ce ar trebui să facă șeful statului dacă ar percepe neconstituționalitatea a făcut ca președintele Republicii să fie și mai dificil de ales. Potrivit interpretării anterioare, deoarece mai mulți președinți anteriori „s-au plâns”, președintele a trebuit să apeleze la Curtea Constituțională în orice caz, în cazul în care a fost detectată o neconstituționalitate. O altă consecință practică a acestui fapt este că, dacă președintele alege totuși mijloacele de veto politic, el nu poate folosi (foarte) argumente constituționale în scrisoarea sa de întoarcere, întrucât se poate adresa Parlamentului numai în cazul tipurilor de obiecții atunci când nu există nicio constituționalitate a apărut problema.

Prin urmare, formula era simplă: dacă este o obiecție constituțională, atunci Curtea Constituțională, dacă nu este constituțională, atunci Parlamentul. Acest lucru a provocat o mulțime de confuzie președinților anteriori, deoarece este de necontestat faptul că, în multe cazuri, este dificil să separe obiecțiile constituționale de alte tipuri de argumente, în plus, problema este adesea aceeași, iar setul de argumente utilizate este problema ce parte scoate în evidență președintele. Mai mult, situația a fost complicată și mai mult de faptul că, pe baza deciziei extrem de divizate a Curții Constituționale din 2003, președintele nu a mai avut ocazia să facă apel la Curtea Constituțională după un veto politic și a fost obligat să urmeze veto constituțional. Uitându-ne la scrierile care sunt publicate acum, este clar că cei care l-au criticat pe actualul președinte al Republicii în ultima perioadă pentru amploarea anumitor veto-uri pentru încălcarea puterilor președintelui urmează, de asemenea, linia de raționament prezentată mai sus.

Până acum, ca urmare a primului an de funcționare a lui János Áder, devine evident că, ca răspuns la dificultățile de mai sus, noua lege fundamentală a schimbat subtil sistemul anterior, lăsând mai mult spațiu de manevră președintelui în determinarea tipului de veto. Legea fundamentală continuă să prevadă în mod clar posibilitatea ca, în cazul în care președintele Republicii consideră că o lege adoptată este neconstituțională, acesta se poate adresa Curții Constituționale. Cu toate acestea, ca noutate, Legea fundamentală subliniază în mod specific că, dacă președintele Republicii nu este de acord cu legea și nu își exercită dreptul de a face apel la corpul jefuit, are opțiunea de a returna legea în parlament. Conform formulei modificate: dacă este o obiecție constituțională, atunci Curtea Constituțională sau Parlamentul, dacă este o obiecție politică, atunci Parlamentul. În plus, șeful statului nu este doar mai liber să aleagă care dintre mijloacele disponibile să aleagă, dar și încercarea strictă de o singură dată s-a înmuiat oarecum.

În urma unui veto politic respins, Președintele Republicii poate face apel la Curtea Constituțională cu privire la dispozițiile modificate sau pe motiv că nu se aplică garanțiile procedurale necesare pentru adoptarea legii. În cele din urmă, este demn de remarcat faptul că de la intrarea în vigoare a noii constituții, nu numai că s-a schimbat textul, ci forța obligatorie a deciziilor interpretative anterioare ale judecătorilor a fost eliminată - ceea ce înseamnă că nici completul, nici legiuitorul nu sunt obligați să ia le iau în considerare. Astfel, în mediul constituțional modificat și mult mai detaliat, Curtea Constituțională trebuie să regândească domeniul de aplicare și cadrul instituției veto-ului prezidențial în viitor.

Astăzi, în ceea ce privește instituția veto-ului prezidențial, putem afirma cu siguranță că actualului președinte i sa acordat mai multă libertate decât predecesorii săi în temeiul Constituției și, în cadrul acestei libertăți, poate decide mult mai liber dacă Parlamentul sau Curtea Constituțională sunt mai potrivite pentru a exista deja exemple de ambele în timpul ciclului. Iar cerința bazată pe vechea constituție nu merită să fie învinovățită pe președintele Republicii pentru că nu există un pic constituțional solid.

András Balázs Orbán, director de cercetare al Fundației Sfârșitul secolului