Csernyei anzix

Recent am primit numărul din decembrie al ziarului Csernyei de la redactor-șef Erzsike Nagy. A fost aici pe biroul meu câteva zile. Apoi în această după-amiază am ridicat foaia pliată și adresată cu grijă.

Pe a treia pagină, „Statistica bisericii 2018”, numesc „Botezuri” și citesc numele. Copiii maghiari au treisprezece ani. Unul sau doi dintre părinți sunt sârbi. Dar nu contează aici, pentru că ideea nu este dacă sunt sârbi sau maghiari, ci că trăiesc în pace unii cu alții într-un sat unde se bucură împreună la botezuri, nunți și plâng împreună la înmormântări. Voi citi statisticile în continuare: patru nunți și douăzeci și cinci de înmormântări. Este provocator de gândire. Are șapte ani, ceilalți sunt mai mari. Ungurii împrăștiați dispar dincolo de granițele noastre.

Școala primară Petőfi Sándor va fi însă reînnoită. Totul din clădire este renovat aproape până la ultimul cui. Până în primăvară, copiii pot studia în clădirea renovată într-un mediu modern. Între timp, autobuzul îi va duce pe copii la Tobago la școala de înlocuire. Renovarea este finanțată de Oficiul de Investiții Publice al Guvernului Republicii Serbia. Este bine să citești astfel de lucruri.

Răsfoiesc și răsfoiesc ziarul parfumat de presă. Am citit mesajele de Crăciun scrise de copiii maghiari care locuiesc în străinătate, acasă, prietenilor lor. Îmi șterg lacrimile. Poate îmbătrânesc? „Scrisoare de la Berlin” „Mi-e foarte dor de prietenii mei, de colegii de clasă, de profesori și mai ales de bunica mea. Îmi lipsește în continuare dansul popular, pe care, din păcate, nu îl pot face aici, dar dacă mă duc acasă, aș vrea să merg la o repetiție de dans sau două. (Emina Juhász)

„Scrisoare din Bavaria” „Acum, eu și Emmes mergem la școala din Ensdorf, ambii în clasa a cincea. Suntem 23 în clasă. Tesse are cea mai bună iubită a lui Leonie și am și eu niște prieteni. ”„ Lucrul bun al întregii școli este că am o profesoară de maghiară și o fată maghiară. Mi-e dor de toate despre Cserny, în special de prietenii mei, de vechii colegi de clasă, de vremurile vechi, de zilele de dans din sat, care vor rămâne o amintire eternă în viața mea și de prostia obișnuită cu clasa. Limba germană este destul de dificilă, pentru că toată lumea aici vorbește dialectul repede, dar oamenii sunt drăguți ”(Viktória Kaslik, Emese Kaslik)

Este trist că ungurii noștri împrăștiați din sud nu își pot găsi nici prosperitatea în patria lor. Îmi tot pun întrebări, care este motivul pentru asta? De ce ar trebui să fie cazul în care familiile împărțite, masele de copii care se luptă cu dorul de casă încearcă să se înrădăcineze în străinătate? Am luat o decizie greșită? Am fost păcăliți? Sau suntem pur și simplu netalentați pentru propria noastră țară - în interiorul și dincolo de granițele noastre? De ce nu vor să emigreze în masă din Austria, Slovenia, Slovacia și acum România? Există un singur motiv pentru care o facem. Există un singur motiv pentru care națiunea noastră se epuizează. Cred că am încurcat foarte mult ceva pentru că nu ar trebui să fie cazul!

Apoi văd că se vinde ultimul pub din Magyarcsernye. „Ușa pubului se deschide pe colț” Așa cum a scris autorul articolului Mihály Csányi: aceste locuri au avut odată o atmosferă și o poveste. În anii douăzeci și treizeci, existau, de asemenea, șapte sau opt pub-uri în sat cu publicul lor tribal. Nobilimea s-a dus la Behring, meșterii la mătușa Mári Makai, fermierii și salariații la cârciuma lui Heincz. Dacă este adevărat, aici se aflau majoritatea luptelor și întârzierilor. O companie mixtă (pubul lui Gyermán) a mers la Hetes. În puburile mai mari era o sală mare cu o scenă, unde mai întâi erau proiectate filme mut și mai târziu un cinematograf. Au devenit locuri pentru spectacole teatrale regulate și seri culturale și adunări comunitare. Așadar, cârciumele nu numai că serveau la băut, dar aveau și un rol cultural-istoric.

Citind articolul lui Mária Szilágyi, „Înnodarea” mi-a amintit de verile mureșene ale copilăriei mele, pe care le-am petrecut mai ales cu rudele mele în Perjámos. După cât a văzut ochii, am mers pe Maros printre câmpurile de tutun. Bunica mea mi-a povestit multe pe atunci despre modul în care se prelucra tutunul la fabrica de tutun din Timișoara. Muncă grea și laborioasă atât în cultivare, cât și în procesare. Tutunul din județele Banat și Toronto a fost, de asemenea, considerat tutun de înaltă calitate la nivel internațional. Nu știu dacă cineva este implicat în creșterea tutunului în zilele noastre?