Editat de: Pál Réz (redactor-șef), Sándor Radnóti (recenzie), Szabolcs Várady (poem), Pál Závada (proză fină), Géza Fodor, Júlia Szalai, Éva Voszka

Editat de: Pál Réz (redactor-șef), Sándor Radnóti (recenzie), Szabolcs Várady (poem), Pál Závada (proză frumoasă), Géza Fodor, Júlia Szalai, Éva Voszka Comitetul editorial: Ádám Bodor, Péter Docsidházi, Mária Ludassy, Ádám Nádasdy, Zsuzsa Rakovszky. Editor: Anikó Környei. Textul a fost îngrijit de: Erzsébet Zsarnay CUPRINS Péter Kántor: Învățând să trăiești III. 1367 János Lackfi: Time Shift 1368 Krisztina Tóth: Pixel (Texte) (Detalii) 1369 György Rába: The Chairs 1373 Umbrellas 1374 Zsuzsa Takács: A Walk in St. Petersburg 1374 Siberia 1375 Árpád Tôzsér: On the Deteriorating Body 1378 story history (I ) 1378 Norman Manea: School of Emotions (traducere de Júlia Vallasek) 1394 Judit Kováts: Negată, redusă la tăcere (fragment de roman) 1402 Géza Aczél: (adio) galop 1411 János Novics: Water 1413 Ôt no 1415 Half distance 1417 Judit Kissok Ág 1419 Flying gandaci 1419 Katalin Szlukovényi: BKV 1420 mai 1421 OSZK 1421 Olga Czilczer: Spune da 1422 Crima 1423 Kornélia Deres: Covorul 1423 Idolul 1424

1374 Zsuzsa Takács: Poezii UMBRELLAS OAMENI Cine sunt oamenii umbrela pe care îi poți recunoaște cu ușurință pe cine nu ar trebui să fii niciodată surprins este frumos chiar și într-o zi proastă, el este urmașul te va însoți, dacă scapi salvarea, acumula chiar și o greșeală prețul norocului tău va fi pământul pe care îl poți săpa nu trebuie să te gândești la nimic din care simți curgerea deasupra capului tău în îngheț în căldură de parcă acoperișul nu este acoperișul în care umbrela te ține cu ochii în el clasa ta Zsuzsa Takács SZENTPÉTERVÁRI WALK Te întorci pentru totdeauna în vechiul loc. Ori de câte ori se furișează în ușa împuțită, este acoperit de o căruță de fân, astfel încât să nu fie văzuți. Trage de clopoțel, cablul aproape că se rupe, dar își dă seama la timp că ușa este deschisă, apartamentul este reparat, un tapet de culoare violet pal, a fost netezit pe peretele murdar și o cutie de plastic a fost înlocuită în locul ramei ferestrei crăpate. Parchetul a fost înlocuit. În timpul unei discuții vesele, ei înfășoară plintele rămase, care sunt redeschise a doua zi. Nu le pasă. S-a asigurat că poate găsi totul așa cum a lăsat-o: lenjeria intimă se usucă acolo pe frânghie, surorile ucise se întind acolo. Presiunea obișnuită a coșmarului preia: ei știu totul, doar se joacă cu mine!

1376 Árpád Tôzsér: Poezii Ca dovadă, se amintește cheia dantelată, cu barbă mare, care deschide pieptul, care părea să fie în mâinile noastre din întâmplare. Cârligul sare în fața ochilor noștri în cercul oblic, răsucit. Dar mișcarea ușii atenuează așteptarea. Zgomotul, chiar și pașii mor. În tăcerea amenințătoare, câștigăm întotdeauna o capcană de șoareci, dacă vrem. Să ne amintim în acest caz gălețile pe jumătate pline de vopsea coagulantă în apartamentul ascuns. Pașii abrupți ai săptămânilor următoare, duhoarea emanată de bucătării, goana neîncetat a mesagerilor. Ceai, vodcă și hering care își vor pierde aroma pentru totdeauna. Rabia noastră și pierderea noastră în orașe. Obligarea de a mărturisi. Că, în ciuda iadului nostru de noroc, tânjim după Siberia. Árpád Tôzsér DESPRE CORPUL ARZANT Îl examinez ca pe o rochie, dacă este săpată: poate fi mai mult unt din ea, după ce a săpat, ceva secundar, o cârpă sau o condra: dorințele altora dorite ale unei servitoare. Favoritele de seară. Testul S. Suficient! Ce se întâmplă dacă, totuși, explic aici despre corp (parte?): O parte a minții, prea mult din resturile pământești, este permanentă deoarece este o pânză cerească!? Ce se schimbă? Dorința petrece azi o copie cerească a trupului mizerabil și mâine va continua să ardă. El nu își umple niciodată complet sinele.

Árpád Tôzsér: Poemele pot fi 1377 S: această logică de sac este cea care duce la Nagy Szabó. Din dorință, fapta nu se dizolvă, ci îți transformă imaginația. (Acum visează la batjocura bătrânului reperat. Ei bine, arde azi cu el!) NICIODATĂ nu am citit într-un cimitir, m-am așezat și m-am cufundat în Kant, un mormânt scufundat sub mine. Am auzit-o odată: o încuietoare dă clic. Face clic pe unul, face clic pe trei, poate umbrele interlopilor deschid poarta și mă așteaptă, dar ar putea fi și ele, doar se închid! Cerul este plin, iadul este plin, iar protocolul moral kantian, ca credincios, dă jos melcul, dar în același timp îl învinovățește. Istoria timpului cauzală și spațială sunt toate atitudini, a priori, și din moment ce poemul are și vârsta mea, Ego rí în cântecele mele. Și sunetul nu este acolo, poarta este închisă mai jos: o pasăre îngropată în viață, ciocul său face clic: Păcat! Nu va exista niciodată o cale de întoarcere!