Ungaria în poezie

De ce atunci când vizitez țara, peisajul este vorbit în poezii? Când vâslim pe Tisa și apare Túr-bukó, deși știu că estuarul nu a fost aici odată, iar Petőfi nu l-a văzut și nu există amurg, el vorbește încă în mine: micul Tur se grăbește în el,/Ca sânul mamei copilului. (Tisa) Acest lucru încălzește imediat ceva în inima lui. Ajuns în județul Vas, aștept deja proeminența dealurilor Somló și Ság, liniile se împing deja: Vârful Ság cade deja departe,/De acum pădurea Bakony,/Patria mea, poza ta:/Mă voi opri din nou și mă voi uita înapoi la tine. Movile albăstrui! frumos peisaj! Ia-mi lacrimile triste. (Dániel Berzsenyi: Adio din fundul Kemenes) Mă apropii acum, dar am experimentat rămas bun de multe ori.

Întreb întotdeauna noii mei cunoscuți de unde provin. Aproape fiecare nume de peisaj și așezare maghiară spune ceva și acesta este primul punct comun într-o relație. Noua mea cunoștință spune că în Csákberény, el nu intră imediat, vă rugăm să enumerați așezările din apropiere. La nord de Székesfehérvár, Zámoly ... Am înțeles! Nu am avut niciodată scaun/Deși m-am născut în Scaun. (Sándor Csoóri: Locații)

Dacă mă abat de la drumul principal dintre fermecătoarele dealuri ale Somogy, poezia lui Mihály Csokonai Vitéz sare în: Ei bine, este dedicată muzelor/provinciei Kies!/A fost atât de exilat/Ai vreo știință? […] Dumnezeul meu!/Nimeni/El a observat,/Că această parte/Orfan este încă Somogy! (Predicția primei școli din Somogy) Csokonai nu credea că într-o bună zi va fi numit după un colegiu din Kaposvár.

Mă antrenez de multe ori în Marea Câmpie, atunci când îmi amintesc de Petőfi: Jos în câmpiile Marii Câmpii/Sunt unde, lumea mea;/Sufletul meu de vultur a scăpat din închisoarea sa,/Când văd infinitatea focilor. (Marea Câmpie) Dacă trenul merge mai încet după Püspökladány și observ dialectul Biharului în conversația noilor mei colegi de călătorie, îmi amintesc de liniile lui Ady: Câmpii înalte, fără lemn ...] Plângem din aburi/Mulți predicții dificile, ușoare/Despre soarta voastră, oameni din Marea Câmpie./(Aburul trece în noapte.) (De la aburi la Marea Câmpie) La întoarcerea de la Oradea, recit Janus Pannonius, o descriere exactă a poemului său până în zilele noastre, chiar dacă nu a scris din experiența personală: Zăpada adâncă se așează pe pământul de iarnă,/mândru de frunza verde,/Greutatea gri este bruma gerului cețos,/S trebuie să părăsim frumoasa regiune Körös/Și să ne grăbim spre Dunărea noastră, către Domnul nostru. Haide, să mergem, tovarăși, să ne grăbim. (Traducere de Lajos Áprily: Adio de la Oradea)

Eu vin acasă. Admir mereu malurile Dunării, podurile și mă bucur să călătoresc cu tramvaiul 2, despre care străinii spun că este una dintre cele mai frumoase linii de tramvai urban din lume. Ador malul Dunării și statuia lui Attila József care și-a luat locul pe chei. Se așeză lângă străini, nu le spun prea multe, așa fac: m-am așezat pe piatra de jos a țărmului de încărcare,/am privit cum pepenele se curăță înotând./Abia auzeam, destinată,/că suprafața clănțănea, adâncurile ascultau./De parcă ar fi izvorât din inima mea,/Dunărea era confuză, înțeleaptă și măreață. (La Dunăre) am locuit în Rákospalota, iar la terminalul de tramvai, la placa memorială Băbiți, mi-am amintit mereu: fără știri, fără ziar,/electricitatea mea s-a oprit./Locuiesc într-un sat tăcut ... Pentru a face poezia și mai personală, conectez la titlu un eveniment important, fatidic din viața mea: 23 mai la Rákospalota.
De ce este asta? Răspunsul este simplu. Trăim în textele care creează lumea în limba noastră maternă.