Infarct (infarct)

Un atac de cord (infarct miocardic) este o afecțiune în care aportul de sânge către o parte a inimii se reduce sau se pierde brusc, iar mușchiul inimii (miocardul) moare din cauza lipsei de oxigen.

Un atac de cord apare de obicei atunci când un blocaj al arterei coronare reduce sau elimină brusc aportul de sânge către o anumită zonă a inimii. Dacă durează mai mult de câteva minute, mușchiul inimii moare.

După un atac de cord, funcția suplimentară de pompare a inimii depinde de amploarea și localizarea afectării țesutului (infarct). Deoarece fiecare arteră coronariană furnizează o anumită zonă a inimii, locul afectării este determinat de care arteră este blocată. Când mai mult de jumătate din țesutul muscular cardiac este deteriorat, inima devine de obicei inoperabilă, ceea ce duce de obicei la insuficiență cardiacă severă sau la moarte. În plus, atunci când leziunile sunt minore, inima nu este capabilă să pompeze normal și se poate dezvolta insuficiență cardiacă sau o afecțiune chiar mai gravă, adică șoc. Inima deteriorată se poate mări, compensând parțial pierderea funcției pompei care se pierde (inima mai mare se contractă, de asemenea, mai puternic). Mărirea inimii în sine indică deteriorarea mușchiului inimii. Mărirea inimii după un atac de cord indică un prognostic mai prost decât dimensiunea normală a inimii.

Cea mai frecventă cauză de ocluzie coronariană este un cheag de sânge. De obicei, artera s-a îngustat deja din cauza ateromului. După cum sa menționat deja, ateromul se poate rupe și poate provoca un blocaj mai mare, ceea ce ajută la formarea cheagului de sânge. O ateromă ruptă într-o arteră nu numai că reduce fluxul de sânge, ci și crește capacitatea de aderare a trombocitelor, contribuind la promovarea unor cheaguri de sânge.

O cauză mai puțin frecventă a unui atac de cord este atunci când un cheag de sânge se varsă din inimă singur. Uneori, un cheag de sânge (embolus) se dezvoltă în inima însăși, se rupe și se instalează în arterele coronare. O altă cauză neobișnuită este spasmul coronarian, care blochează temporar fluxul sanguin. Convulsiile (spasmele) pot fi cauzate de droguri precum cocaina sau fumatul, dar uneori cauza nu este cunoscută.

În cazul unui atac de cord, aproximativ doi din trei pacienți se plâng deja de dureri toracice ocazionale, dificultăți de respirație sau oboseală în ultimele zile. Debutul durerii poate deveni mai frecvent, declanșat de tot mai puțin efort fizic. Astfel, angina instabilă poate duce la un atac de cord. În general, cel mai recunoscut simptom este durerea în mijlocul pieptului, care iradiază spre spate, maxilar sau brațul stâng, mai rar brațul drept. Durerea poate apărea numai în una sau mai multe dintre aceste zone, chiar și fără o plângere toracică. Durerea în timpul unui infarct este similară durerii din timpul anginei, dar este și mai puternică, durează mai mult și nu se oprește cu nitroglicerină sau odihnă. Dureri mai puțin frecvente la nivelul abdomenului, care pot fi confundate cu indigestia, mai ales că o eructare poate eruda parțial sau temporar plângerile.

Alte simptome includ senzația de oboseală și presiunea cardiacă. Aritmia poate deteriora grav funcția pompei inimii sau poate determina oprirea (oprirea) completă a acesteia, ducând la pierderea cunoștinței sau moartea.

În timpul unui atac de cord, pacientul este neliniștit, transpirați, anxios și temător de moarte. Buzele, mâinile și picioarele pot deveni albăstrui, persoanele în vârstă pot deveni confuze.

În ciuda celor de mai sus, unul din cinci pacienți are un atac de cord cu simptome mici sau deloc și nu îl simte. Un astfel de infarct miocardic „silențios” poate fi detectat numai după o perioadă de timp prin examinarea ECG de rutină.

Medicii ar trebui să ia în considerare întotdeauna posibilitatea unui atac de cord dacă bărbații cu vârsta peste 35 de ani și femeile cu vârsta peste 55 de ani se plâng de dureri în piept. Multe alte boli pot provoca dureri similare: pneumonie, cheaguri de sânge în plămâni (embolie pulmonară), inflamație a membranei din jurul inimii (pericardită), fracturi ale coastelor, spasm esofagian, indigestie sau tensiune pe mușchii peretelui toracic datorită la un accident sau la o muncă fizică. ECG-urile și anumite analize de sânge confirmă de obicei diagnosticul de infarct miocardic după câteva ore.

Un ECG este primul test de diagnostic cel mai important atunci când un medic se gândește la posibilitatea unui atac de cord. În multe cazuri, detectează imediat un atac de cord. Mai multe anomalii sunt observate pe ECG, în funcție de locația și amploarea leziunii miocardice. Dacă pacientul are antecedente de boli de inimă care cauzează o leziune ECG, leziunile musculare proaspete sunt mai greu de recunoscut de către medic. Dacă ECG rămâne normal timp de câteva ore, medicul dumneavoastră nu va considera probabil un atac de cord, dar vor fi necesare totuși sânge și alte teste pentru a-l exclude.

Nivelurile anumitor enzime din sânge pot fi măsurate pentru a ajuta la diagnosticarea unui atac de cord. O astfel de enzimă, CK-MB, se găsește în mod normal în mușchiul inimii și este eliberată în sânge atunci când mușchiul inimii este deteriorat. Nivelurile crescute pot fi detectate în sânge în decurs de 6 ore după infarct și urmate timp de 36-48 de ore. Nivelurile de CK-MB sunt măsurate continuu la fiecare șase până la opt ore după internare în primele 24 de ore.

În cazul în care examenul ECG și CK-MB nu furnizează suficiente informații, poate fi efectuată examinarea cu ecocardiografie sau izotop. Ecocardiografia arată mișcarea redusă a peretelui afectat al ventriculului stâng (ventriculul stâng pompează sângele în corp), sugerând deteriorarea unui atac de cord. Examinarea izotopului poate arăta o scădere durabilă a aportului de sânge la mușchiul inimii deteriorat și poate arăta amploarea cicatricii (țesutului mort) cauzată de atacul de cord.