Răscoală și revoluție

Dacă Ungaria, care s-a confruntat cu opinia mondială și cu fatalismul vecinilor săi în 2015, a fost rebelă sau revoluționară, nu s-a decis încă. Acest lucru va fi formulat odată cu depunerea transformării radicale

Este o sarcină din ce în ce mai actuală furnizarea guvernului ungar și, în sens mai larg, a rezistenței societății maghiare, în timpul crizei migranților care a culminat în 2015, cu clasificarea istorică corectă a acestuia dintr-o perspectivă de cinci ani. Deciziile luate la acea vreme nu numai că au decis să mențină țara noastră ca entitate politică și națională independentă, dar au formulat și o alternativă la abandonarea politică defetistă dominantă într-un context european. Fie că cineva consideră că deciziile din acea perioadă sunt corecte sau greșite, trebuie să recunoaștem că, dacă închiderea frontierei și efortul politic și diplomatic care o descrie nu taie autostrada imigranților din Turcia către Germania, continentul ar putea deja, până în 2020, ar diferi, de asemenea, de nerecunoscut de vechea sa formă cunoscută.

În comparație cu atitudinea liderilor Uniunii Europene sau a statelor membre experimentată la acea vreme, poziția maghiară nu poate fi formulată cu adevărat decât ca o rebeliune deschisă împotriva doctrinei politice dominante sau spre deosebire de aceasta, ca un fel de pui revoluție netă. Dar care are dreptate?

Există puține concepte interpretate greșit în dicționarele interpretative disponibile astăzi, cum ar fi „revoluția”. Generația mea a experimentat doar una în acest domeniu, Revoluția de catifea din ’89, iar experiența politică dobândită la acea vreme nu este nici măcar aproximată corect de vreo definiție care circulă în conștiința publică. Cu toate acestea, evenimentele dramatice din 2015 și câțiva ani care au trecut de atunci pot evoca un sentiment deja vu în generația ‘89. O luptă împotriva unei ideologii de stânga care nu tolerează libertatea de exprimare, o structură internațională care poate accepta popoarele noastre doar ca vasali, infiltrarea maselor străine în țările noastre, pierderea consecutivă a suveranității naționale, teritoriale și aș putea enumera alte intersecții comune amintiri revoluționare cu care am răspuns în pace la astfel de procese în ’89.

Există, de asemenea, unii dintre noi care interpretează opoziția care a existat din 2015 cu figurile de conducere ale Uniunii Europene și ale elitelor alese democratic din unele state-națiune ca o rebeliune. Rebeliunea împotriva valorilor europene moderne, împotriva normelor civilizate de comportament civic, rebeliunea împotriva spiritului solidarității globale și a schimbărilor etnice sociale necesare. Închiderea frontierei este văzută ca o manifestare a unei revizuiri arhaice naționaliste și o referire la idealurile creștine conservatoare ca sabotaj împotriva dezvoltării. Deoarece sunt văzuți ca rebeli doar de reprezentanții națiunilor care pun la îndoială noile adevăruri, rebelii sunt destinați unei soții încă din vremea lui Spartacus: privarea drepturilor politice, privarea independenței lor sau privarea posesiunilor lor materiale. Un rebel nu trebuie auzit, implică târâre și judecată. Sfârșitul rebeliunii nu poate fi un consens politic, rebeliunea poate fi doar zdrobită. Cea mai inconfundabilă manifestare a acestei atitudini este în mare parte oferită de reprezentanții partidelor de opoziție maghiare incluse în structurile europene.

Dar care este exact diferența dintre rebeliune și revoluție? Diferența depinde în principal de faptul dacă istoria unui anumit conflict va fi scrisă de răsturnători sau păstrători ai vechiului statu quo. Dacă o răscoală care mișcă straturi largi sau o luptă care promovează schimbarea socială radicală eșuează, cei care triumfă asupra celor implicați vor numi doar o rebeliune. Dacă, pe de altă parte, în această luptă tipic de jos în sus, triumfă îndemnurile noii ordini sociale sau ale noilor norme morale, ca învingători istorici, ei își vor aminti propria rezistență doar ca o revoluție. 1956 a fost, de asemenea, stigmatizat doar ca o rebeliune a dușmanilor clasei muncitoare, adică ca o contrarevoluție, până după 1989 o ordine socială bazată pe valorile ‘56 a îmbrățișat această luptă și a reevaluat-o ca o revoluție.

Dacă Ungaria, care s-a opus puternic opiniei publice mondiale și fatalismului vecinilor săi în 2015, a fost rebelă sau revoluționară, nu s-a decis încă. Acest lucru va fi formulat odată cu depunerea transformării radicale pe care o trăim astăzi, această rearanjare este departe de a fi terminată. Faptul este că națiunile de frunte ale Europei nu s-au alăturat luptei maghiarilor împotriva proceselor radicale care îi afectează, iar procesele sociale care s-au dezvoltat ca urmare sunt deja într-un stat atât de avansat încât cel mai probabil nu vor fi. Pentru ei, rămânem rebeli care trebuie învinși, nu învinși, cu care să dăm un exemplu. Cu toate acestea, pentru noi rămânem vigilenți și chiar suspicioși, în mare parte din experiența lui Trianon, care nu ne permite să urmărim din nou, ca observatori pasivi, o nouă, dar reală formă de pierdere a integrității noastre teritoriale și culturale, suferința unei alte dictaturi împotriva voi. În interesul tuturor ungurilor, rezistența care a început în 2015 va fi din nou apreciată ca o revoluție de către posteritate. Dacă acest lucru nu se va întâmpla, ar fi un semn că nu mai suntem.